Vârful Ararat

Araratul a fost cel de-al doilea vârf de peste 5000 m pe care l-am escaladat, încurajat de experiența avută în urmă cu 3 ani, cât am reușit să escaladez vârful Damavand, din Iran.

Muntele Ararat (Muntele Ağrı în limba turcă), este un vulcan stins din extremitatea estică a Turciei, compus din două conuri vulcanice: Ararat Mare și Ararat Mic. Araratul Mare are o altitudine de 5.137 m și este cel mai înalt vârf din Turcia, în vreme ce Araratul Mic are o altitudine de 3.896 m. Araratul este mult mai cunoscut din biblie, fiind considerat locul în care s-ar fi oprit arca lui Noe pe vremea potopului. Totodată, Araratul este simbolul Armeniei.

Expediția în Ararat a început în localitatea Van, unde m-am reunit cu colegii mei din Damavand și de unde am pornit spre Doğubeyazıt, situat la circa 175 km, pe drum făcând și o scurtă escală la cascada Muradiye.

După două nopți petrecute în Doğubeyazıt am pornit spre vârf, ascensiunea fiind programată pentru trei zile. Prima parte din drum, de circa 20 km, am făcut-o cu mașina. Din Doğubeyazıt am urmat drumul asfaltat circa 10 km, după care am urmat un drum de pietriș până dincolo de satul Eli sau Çevirme (2200 m altitudine), punctul până la care pot merge mașinile.

Din acest punct, bagajele au fost încărcate pe cai și noi ne-am început ascensiunea până la prima tabără, situată la 3.200 m. Drumul a durat vreo 4-5 ore și deși sunt aproximativ 1000 m diferență de nivel, a fost una dintre cele mai ușoare ascensiuni montane. Peisajul din ceastă secțiune este unul reconfortant, zona fiind destul de verde pentru un munte vulcanic.

Pe la jumătatea drumului am dat de un sat de nomanzi kurzi. Aici era de fapt familia ghizilor noștri, care își petrec verile în munte, cu animalele. Toată familia a fost extrem de încântată să ne vadă, ne-au servit ceai și au încercat să ne vândă și ciorapi de lână, ca să nu înghețăm pe vârf.

Tabăra de la 3.200 m, Yesil Yayala, este parțial amenajată, existând mai multe corturi mari, în care se păstrează echipamentele și mâncarea. Tot în aceste corturi se pregătește mâncarea și dorm și ghizii. Pentru turiști se amplasează corturi normale care au și niște saltele de vreo 10 cm. Tabăra are și apă, cptată de la un inzvor din apropiere și adusă până la cortul principal. Ceva mai la distanță este amanajată și o toaletă sau ceva de genul.

În tabără am fost numai noi, așa că seara a fost una extrem de liniștită, departe de agitația și gălăgia din urmă cu 3 ani de la Damavand, ceea ce ne-a permis să ne odihnim bine, lucru esențial pentru o aclimatizare mai bună.

A doua zi am pornit spre tabăra de la 4.200 m, bagajele fiind în continuare cărate pe cai. Deși seara nu am mai vazut pe nimeni, imediat ce am început să urcăm am observat că fiecare organizator de ture are propria tabară. Am descoperit că inclusiv în tabăra noastră mai era o turistă, care ne-a povestit o mulțime de lucruri despre escaladarea vârfurilor înalte.

Această secțiune este diferită de prima parte, urcușul devenind din ce în ce mai accentuat, iar poteca șerpuiește printr-un peisaj lipsit de vegetație, în cea mai mare parte. Drumul a fost oarecum îngreunat și de un grup mare de polonezi, care își făceau aclimatizarea urcând până la tabăra de la 4.200 m, ca apoi să se întoarcă pentru a petrece noaptea tot la 3.200 m. Drumul nostru a durat vreo 5 ore, fără să ne grăbim deloc, mai ales o urcare lentă ajută mai bine la aclimatizare.

Deși este amplasată într-un pesisaj stâncos și total lipsit de vegetație, tabăra de la 4.200 m este și ea parțial amenajată, în sensul că și aici sunt amplasate corturi de depozitare a echipamentului și a mâncării.

După ce am instalat corturile, am făcut o scurtă urcare de vreo 100-200 m, pentru aclimatizare. În rest, ne-am odihnit și ne-am bucurat de vremea bună. Seara ne-am culcat imediat la apusul soarelului, pentru a fi pregătiți pentru ascensiunea de peste noapte.

Ni s-a tot repetat că pentru ascensiuena pe Ararat trebuie să plecăm pe la ora 1 maxim 2 noaptea, așa că la ora 1 am ne-am trezit. Contactul cu vremea de afară a fost unul plăcut, așa că am decis să nu iau pe mine cele mai groase haine, dar mi-am pus wind stopperul în rucsac.

Am pornit spre vârf pe la ora 2 am, cam în același timp cu un grup de 10 persoane din Germania și cam la o oră în urma altui grup de 3 persoane din Ungaria. Deși poteca era destul de abruptă, prima parte a ascensiunii a fost destul de ușoară, cu toate că ghidul nostru mergea ceva mai repede decât aș fi preferat eu.

Totul a fost în regulă până pe la altitudinea de 4.600-4.700 m, când a început să se simtă din plin vântul și mai ales frigul. La aproape 4.800 m am fost aproape de a renunța din cauza frigului, însă am decis că este timpul să pun wind stopper-ul, lucru care a funcționat în partea de sus. Am regretat din plin că nu mi-am pus și ceva pe sub pantaloni la cort, pentru că la temperatura de aici era imposibil. Am avut noroc și cu unul dintre colegi, care a decis că nu poate continua, și care mi-a dat mănușile lui de schi, mănușile mele de polartec fiind depășite.

Cu mari eforturi determinate în special de frig, am ajuns pe la altitudinea de 5000 m, unde panta s-a înmuiat considerabil, însă vântul era și mai puternic. Ultima parte a traseului a presupus o traversare a unei zone acoperită de zăpadă înghețată. Această secțiune se face, de regulă, cu colțari. Din cauza frigului n-am reușit să mi le pun singur, așa că a fost nevoie să mă ajute ghidul.

În mod paradoxal, traversarea zonei acoperite de zăpadă înghetață, inclusiv ultimul urcuș până pe vârf, a fost mai ușoară decât mă așteptam. Am ajuns pe vârf pe la ora 6 am, când soarele răsărea, însă vizibilitatea nu a fost cea mai bună. N-am văzut nici Armenia, deși speram ca să se vadă din vârf. Deși eram aproape înghetaț, am stat pe vârf aproape o jumătate de oră, mai ales că era aglomerație la făcut poze cu vârful, toate cele 3 grupuri sosind în același timp.

Coborârea a avut și ea gradul ei de dificultate, zona de zăpadă înghețată fiind și de data aceasta cea mai facilă. După această secțiune și după ce ne-am scos colțarii am început să coborâm ceva mai repede, însă ultima parte a coborârii a fost estul de dificilă, mai ales din cauza lipsei unei poteci clare sau mai degrabă a opțiunilor multiple.

La coborâre n-am stat foarte mult la tabăra de la 4.200 m, doar cât să împachetăm repede și să mâncăm câteva fructi după care am pornit spre tabăra de la 3.200 m. La coborâre ni s-a alăturat și unul dintre turiștii germani, nemulțumit de faptul că în tura lui arm ai fi trebuie să petreacă o noapte în munte.

Drumul spre mașină a părut unul interminabil, mult mai lung decât la urcare, mai ales din cauza căldurii. Impresia general este că ghizii ne-au dus pe altă rută. În cele din urmă am ajuns, iar după amiază eram deja la hotel în Doğubeyazıt.

Aspecte logistice:
Araratul este într-o zonă mai sensibilă a Turciei, în apropiere de granița cu Iran, așa că recomandarea este să folosim o agenție de turism/ghid local. Noi l-am ales pe Aden, care ne-a oferit un pachet de 6 zile (29 iulie 03 august), la un preț de 300 euro. Prețul a inclus: cazare 3 nopți în Doğubeyazıt, transport de la Van și până la Eli, corturi, toate mesele asigurate în cele 3 zile de pe munte, căratul bagajelor pe munte. Pentru transportul bagajelor s-au folosit cai, cu toate că, de regulă, pentru astfel de zone se folosesc fie catâri, fie măgari. Ghizii din zonă sunt etinici kurzi și nu au experiență montană. Noi am avut 2 persoane cu noi: un ghid, proaspăt întors din armată, și un bucătar, tatăl ghidului. Grupul de germani avea ca ghid pe fratele bucătarului nostru. Deși vremea a fost foarte frumoasă în toate cele 3 zile, în zona superioară a fost extrem de frig.

[Vizitat în 30.07-01.08.2022]

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*