Din cauza pandemiei, în ultimii ani am călătorit mult mai puțin, atât în țară, cât și în strainătate. Una dintre puținele călătorii din această perioadă a fost la sfârșitul lunii februarie, în zona Buzăului. Practic am profitat și de vremea frumoasă, de distanța relativ mică față de București, dar și faptul că nu am mai ajuns în zonă de ceva vreme.
Prima escală am făcut-o la Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mici. Aici am parcat mașina jos, la drum, iar după o urcare relativ ușoară, am ajuns la vulcani. La precedenta mea vizită, acum probabil vreo 10 ani, nu era nimeni la intrare, însă în prezent este o baracă unde se percepe un tarif de vizitare, diferențiat pentru copii/elevi și adulți. Vizita a fost destul de plăcută, mai ales că se poate merge destul de ușor de la un vulcan la altul, iar peisajul în ansamblul său a fost unul extraordinar.
Cea de-a doua escală am făcut-o la Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mari. Prima impresie este că aici totul s-a schimbat în ultimii ani. Pe lângă baraca de intrare, există o parcare mare, restaurante și spații de cazare, pe locul unde acum nu mai mult de 10 ani nu era nimic. Încă de la intrare turiștii sunt întâmpinați de o serie de panouri informative, dar și de avertizare cu privire la pericolul de a nu rămâne blocați în noroi. Din păcate, nici noi n-am fost destul de prudenți, așa că am avut puțin de pătimit și implicit calitatea vizitei a scăzut, însă a fost destul de frumos, mai alec că unii vulcani sunt ceva mai mari.
Pentru următorul obiectiv, Focul Viu de la Lopătari, a trebuit să mergem ceva mai mult. Pentru început ne-am întors puțin din drum, până la DC96 (spre Balta Tocila) și am continuat pe DC97 până la intersecția cu drumul care merge de-la lungul râului Slănic. Drumurile comunale nu sunt asfaltate, însă în mare parte sunt destul de bune.
Înainte de Lopătari, am focut o foarte scurtă escală la Mânzălești, unde am admirat puțin carstul de sare. Acest carst a fost destul de celebru de-al lungul timpului, aici fiind descoperită cea mai lungă peșteră din lume dezvoltată în sare (a deținut recordul în vreo 3 rânduri).
În Lopătari GPS-ul ne-a trecut drumul pe malul drept al Slănicului, iar după ce am parcurs vreo câteva ulițe, un localnic ne-a spus că nu suntem pe drumul bun și că trebuie să ne întoarcel la drumul principal și să mai mergem vreo 500 m, unde vom găsi indicatoare. Am urmat sfatul și după ce am parcat mașina la drumul principal, am pornit pe traseul marcat, părăsind satul, traversând Slănicul și câteva grădini, până am intrat în pădure. Am găsit Focul Viu, într-o vale, imediat ce am trecut de o mică poineniță. Nu am indee ce trebuia să văd, însă se pare că am văzut altceva decât ceea ce au văzut alți cunoscuți. Pe Google Maps indicativul era Focul Viu 2, așa că presupun că este și un Focul Viu 1. Aici este vorba de o flacără mai mare care arde sub o piatră imensă și o a doua flacără, mai plăpândă, la vreun metru de piatră. În orice caz, eu cred că a fost destul de spectaculos.
Pentru cazare am optat pentru Aluniș. Deși pe hărți apare un drum mai scurt, am fost sfătuiți că ar fi mai bine să ne întoarcem pe unde am venit, așa că la Aluniș am ajuns deja cât se înoptase de ceva vreme. Ne-am cazat la Pensiunea Nicoară, situată chiar în centrul satului.
Cea de-a doua zi a început cu vizitarea Bisericii Rupestre din Aluniș, mai precis a chiliei de aici, chilie pe care am mai vizitat-o și pe ea în urmă cu mulți ani, pe vreme când era mai puțin populară.
Următorul obiectiv al zilei a fost Muzeul Chihlimbarului din Colți. Deși este un muzeu foarte mic, în prezent este organizat pe două etaje cu exponate și informații noi, fiind mult diferit de cel de acum ceva vreme.
De la Colți am ales să mergem spre localitatea Nucu, unde se găsesc mai multe biserici rupestre. Drumul rupt din sat nu ne-a permis să ajungem până la parcare, așa că am lăsat mașina mai aproape de intrarea în sat, după care ne-am continuat drumul pe jos. Din sat traseul spre bisericile ruperstre se continuă pe un drum forestier, destul de noroios. Am văzut că vreo 2 mașini de teren au mers o bucată de drum, însă unde era noroiul mai mare au oprit și ele. Din motive ”logistice” (echipament ”deteriorat” la Vulcanii Noroioși), nu am vizitat decât prima chilie, Chilia lui Dionisie, însă ne-am propus să revenim în zonă și să facem un tur ghidat al tuturor bisericilor rupestre.
De la Nucu ne-am continuat drumul spre Buzioru, ca să vizităm Tovanții (Babele) de la Ulmet. După ce am mers timp de 2 zile pe drumuri comunale neasfaltate, pot spune că este mai bine decât drumul asfaltat din această zonă, care este plin de gropi. La Ulmet există o parcare pentru turiși la intersecția cu drumul care duce spre sat, accesul spre sat fiind restricționat celor care nu sunt rezidenți. La insistențele unei localnice, noi am optat să mergem totuși cu mașina până în centrul satului, scurtând astfel un drum destul de abrupt. Din centrul satului se continuă câteva sute de metri până se iese din sat și ceva mai mult până la trovanți. Aveam deja în minte imaginea trovanților din Vâlcea, însă Trovanții de la Ulmet sunt mult mai interesanți. Probabil că localizarea acestora pe o muchie de deal, unde sunt destul de expuși la eroziunea determinată de vânt și alte precipitații, fac ca unele forme să fie chiar spectaculoase.
La întoarcere ne-am continuat traseul pe același drum plin de gropi, până în zona localității Pârscov – Măgura, iar ultima escală am făcut-o pentru masa de prânz în Berca la Hanul Moara Veche.
Ca o concluzie generală pot spune că pentru o tură de week-end neplanificată zona Buzăului este una pe care o recomand cu plăcere. Aici există foarte multe obiective turistice de top, oportunități pentru cazare și masă, iar din 2021, când zona a fost evaluată pentru includerea în rețeaua mondială de Geoparcuri, peste tot există panouri informative, care oferă turiștilor o gamă largă de informații. Din păcate, rețeaua rutieră a rămas restantă și chiar dacă sunt unele proiecte de reabilitare în derulare, cred că va trece mult timp până se va rezolva ceva.
[Vizitat în 26-27.02.2022]
Leave a Reply