Deși plecasem în Iran cu ideea unei țări nesigure, cu un islam dur și război la ușă, dar imediat ce am început să merg puțin mai mult pe jos, mi-am dat seama că cel mai mare pericol în Teheran (și am înțeles că în tot Iranul) este de fapt să traversezi strada.
Primul contact cu Iranul a fost însă în aeroport. După ce am coborât din avion, în drumul spre viză, am fost întâmpinați de fotografii cu unele dintre cele mai frumoase atracții din Iran. Cred că a fost un semn de bun augur, așa că am profitat de faptul că escaladarea Damavandului ne-a luat cu două zile mai puțin decât estimasem și ne-am făcut planuri pentru Teheran.
Ne-am întors în Teheran seara târziu și nici măcar nu aveam habar unde ne-a lăsat șoferul de taxi, așa că prima seară am căutat cazare în imediata apropiere. Am nimerit la hotelul Shahr, despre care am aflat în apropierea autogării Tehranpars, unde am fi ajuns și dacă veneam cu autobuzul. Nu ne-a fost ușor să găsim locuri de cazare, dar după ce mai întâi ne-au trimis la plimbare, au găsit totuși două camere cu 5 locuri, perfecte pentru noi (preț total cca 100 USD). Ziua următoare ne-am mutat la hotelul Taj Mahal, la care aveam cazare pentru ultimele două nopți, dar nu și pentru prima seară, așa că am pierdut ceva timp până ne-am cazat.
Explorarea orașului a rămas pentru mai târziu. Prima opțiunea de deplasare prin Teheran a fost taxiul, însă cum noi eram 5 persoane, eu am optat pentru varianta clasică, respectiv transportul public. Pentru început mi-am propus să ajung în zona ne nord a străzii Vali-e Asr, așa că de la hotel am pornit pe jos până la Vanak Square, de unde am luat autobuzul nr. 7 până la ultima stație (Tajrish). Bineînțeles că nu aveam bilet și nu știam nici de unde să cumpăr, dar n-a fost complicat: la intrarea în stație trebuie validat cardul, pe care în cazul meu l-am cumpărat de la angajatul care avea grijă ca toată lumea să-și valideze intrarea. Dacă îmi aduc bine aminte prețul cardului a fost vreo 100000 riali (adică vreo 2 – 3 euro), iar angajatul mi-a spus într-o engleză stricată (avea totuși habar de ceva engleză), că am pe el vreo 6 călătorii (sper să nu mă înșel, dar o călătorie costă vreo 12000 riali).
Strada Vali-e Asr, lungă de peste 17 km) este înscrisă pe lista provizorie UNESCO (tentative list) ca fiind ”martorul încercărilor persistente de creare a conceptului de Street Garden”, fiind una dintre principalele destinații ale locuitorilor din perioada Safavid până în prezent, făcând legătura între zona montană și zona joasă, de câmpie.
Odată ajuns în zona pieței Tajrish, am încercat să vizitez Palatul Sa’d abad, însă am ajuns chiar la ora închiderii complexului. Așa că am făcut cale întoarsă și am plecat spre hotel, pe jos însă de data aceasta, pe o distanță de circa 6-7 km. Așa cum spuneam, în Teheran este greu să fi pieton, nimeni nu acordă prioritate (și mă refer aici și la trecerile de pietoni), motocicliștii sunt peste tot, chiar și pe trotuar. Când ai impresia că poți traversa, te trezești că vin cei din față și fac stânga și te aștepți să oprească în fața ta. Dar de unde, toți se îndreaptă spre tine cu cele mai clare intenții să te ia pe capota mașinii. Am ignorat traficul auto și dificultatea de a traversa intersecțiile și cred că a meritat.
Trotuarele sunt largi și despărțite de partea carosabilă de niște șanțuri destul de late și ele. Zona Tajrish este foarte verde, iar conceptul de Green Garden este foarte prezent în tot ce te înconjoară. Extrem de spectaculoși sunt copacii seculari, care cresc parcă la întâmplare fie pe marginea trotuarului și în șanț, fie îi vezi în spațiile verzi din spatele gardurilor de beton.
După ceva timp am ajuns la un spațiu deschis, unde grupulețe de copii păreau că nu le prea pasă că trăiesc într-o țară islamică, iar unele dintre fetele chiar își lăsau eșarfele să cadă pe umeri. Imediat am aflat că zona era chiar în fața Muzeului Cinematografiei, pe care nu l-am vizitat.
Mi-am continuat traseul și în scurt timp am ajuns la Parcul Mellat, foarte curat, frumos și o zonă amenajată cu statui ale personalităților locale încă din cele mai vechi timpuri, iar în zona de la șosea cu statui care reflectă stiluri moderne.
În ziua următoare am optat din nou pentru autobuz, de data aceasta în sens invers și am mers la Palatul Golestan, după care m-am dus la Banca Națională, unde am vizitat Tezaurul, (despre cele două voi scrie într-o postare separată). Odată vizitate cele două muzee, am pornit la pas prin Teheran. Fiecare stradă are particularitatea ei, mai ales din perspectiva magazinelor. Practic sunt străzi de electronice, străzi de electrice, străzi de haine și așa mi departe. Deși Iranul este o țară cu embargo și te aștepți să nu găsești produsele occidentale, am văzut vitrine pline cu toate produsele prezente și pe la noi, cum ar fi telefoane Samsung sau iPhone, televizoare Samsung și alte mărci etc. Singurul lucru pe care nu-l vezi sunt reprezentanțele firmelor sau magazinele de lanț. Ca o curiozitate am observat că nu există KFC, dar există TFC (Tehran Fried Chiken).
După ce am dat un ocol Universității din Teheran, care și ea este pe lista provizorie UNESCO, am revenit în partea central – sudică a străzii Vali-e Asr, care este practic Champs Elysee-ul Teheranului, cu magazine de tot felul, restaurante și unul dintre principalele locuri de promenadă din Iran. Am ales să merg spre hotel pe jos, explorând alte străzi și cartiere din Teheran, cu case de lux și mașini noi (în contextul în care parcul auto este vechi).
La hotel m-au așteptat colegii care deja se pregăteau să iasă. Am luat 2 taxiuri și ne-am îndreptat spre Podul Tabiat (Tabiat Bridge). Podul Tabiat (Tabi’at) este cel mai mare pod pietonal din Teheran. Podul are o lungime de 270 m și conectează două parcuri publice (Parcul Taleghani și Parcul Abo-Atash), trecând peste una dintre autostrăzile din interiorul Teheranului (Modarres Expressway). Am savurat din plin plimbarea și pot spune că este unul dintre cele mai spectaculoase poduri pietonale pe care m-am plimbat. Tot în zonă mai este și un observator astronomic, un skate-park și multe restaurante. În final ne-am oprit la unul dintre restaurantele din zonă, unde am savurat câte o prăjitură, după care am optat să ne întoarcem pe jos la hotel. Pentru mine a fost ultima seară în Teheran, optând ca ziua următoare să dau o fugă până la Kashan.
Leave a Reply