Pe 1 martie 1992 a început Războiul Bosniac, un război interetnic apărut în urma destrămării Yugoslaviei între bosniaci, croați și sârbi. În zona capitalei Sarajevo războiul s-a purtat între sârbi și bosniaci (musulmani). După declararea independenței de către liderii bosniaci, sârbii (localizați în împrejurimile orașului) au început asediul asupra orașului, locuit în pondere semnificativă de către bosniaci. Asediul asupra orașului Sarajevo a fost început de către Armata Populară Yugoslavă și continuat de către armata Republicii Srpska. El a început în data de 5 aprilie 1992 și a durat până la 29 februarie 1996, fiind cel mai lung asediu din istoria modernă a războaielor.
Ca să fiu mai explicit Sarajevo este un oraș înconjurat de munți (nu degeaba a fost și oraș olimpic în 1984), cu puține opțiuni de acces în afară. Așa că asediul a fost orchestrat de pe munții din zonă asupra orașului situat în vale (se poate vedea și în poză).
În timpul acestui asediu locuitorii orașului au fost complet izolați de lumea exterioară, iar principalele canale de comunicare sau aprovizionare cu alimente, medicamente, chiar și energie electrică (poate și armament) au fost tăiate. Singura posibilitate de comunicare cu lumea exterioară (bosniacii-partizani liberi) era în zona aeroportului, zonă controlată după începerea războiului de forțele ONU.
Cum bosniacii treceau prin aeroport în cursul nopții, fiind astfel un risc pentru toți (refugiați, ONU și chiar sârbii care atacau), la 1 martie 1993 a început construcția unui tunel pe sub aeroport, care să lege orașul asediat (zona Dobrinja) de zona din afara orașului controlată de bosniaci (Butmir).
Tunelul a fost săpat de armata bosniacă și s-a finalizat în 4 luni și 4 zile, săpăturile făcându-se din ambele părți până s-au întâlnit la mijloc. Lungimea tunelului a fost de 800 m, înălțimea de 1,60 m și lățimea de 1 m. Pe parcurs a fost modernizat, adică s-a introdus lumină (inclusiv până în Sarajevo) și au existat și niște șine pentru transportarea a diferite materiale cu vagonete.
Se apreciază că până la finalizarea războiului 2-3 milioane de traversări ale tunelului s-au făcut în perioada războiului și aproximativ 400.000 de musulmani au reușit să părăsească Sarajevo folosind tunelul. Nu cred că o să aflăm niciodată cât armament s-a introdus în oraș în perioada asediului. Există mărturii (film documentar) prin care se arată cum se transportau țigări prin tunel, din oraș spre afară, acestea fiind folosite pentru plata salariilor armatei.
Actualul muzeu este amplasat în zona Butmir (Ilidza) în partea vestică a aeroportului (partea opusă intrării de azi în aeroport). A fost amenajat în casa familiei Kolar, familie care și-a pus la depoziție casa în acest scop în timpul războiului. În curte sunt amenajate mai multe corturi (în stil militar) în care sunt proiectate niște filmulețe documentare din perioada asediului, a construcției tunelului și a folosirii lui.
În muzeul propriu-zis sunt amenajate vreo 3 camere plus o zonă acoperită în care sunt expuse tot felul de obiecte din timpul războiului (armament, fotografii de război, uniforme etc). Există chiar și scaunul cu care Alja Izerbegovic (primul președinte bosniac) a fost transportat prin tunel, el fiind imobilizat. Filmele documentare de afară se pot viziona și într-una din camerele de aici, turiștii având în loc de scaune lăzi de muniții.
Intrarea în tunel este destul de simplă, însă ceea ce a mai rămas este numai o porțiune de 25 m, suficient de mare însă pentru a ne face o impresie. Prețul unui bilet este de 10 KM (5 euro), probabil un preț destul de mare pentru Bosnia și Herțegovina, însă eu recomand vizitarea acestuia.
PS. Am revenit la tunel și l-am vizitat în 2017, când am constatat câteva îmbunătățiri în ceea ce privește partea de interpretare (un fim documentar care rula în corturile de afară).
Leave a Reply