Parcul Național Death Valley

Am fost în Parcul Național Death Valley în luna iulie, o lună nu tocmai potrivită pentru o plimbare prin acest parc, așa că am ales să-l vizităm ”din mers”, traversându-l pe drumul nostru dinspre Las Vegas spre Parcul Național Yosemite.

Death Valley este o zonă deșertică din California, situată în nordul deșertului Mojave, învecinată cu Great Basin Desert. Se spune că în timpul verii, aici este cel mai fierbinte loc de pe Pământ. Aici se regăsește și cea mai mică altitudine din și emisfera vestică, 86 m sub nivelul mării, situată în Bazinul Badwater, în vreme ce punctul cu cea mai mare altitudine este Telescope Peak, din munții Panamint, care are o altitudine 3.366 m. Deat Valley a fost declarată ca monument național în 11 februarie 1933, iar în 31 octombrie 1994 aceasta a fost desemnată ca parc național. În anul 1984 Death Valley a fost desemnată de către UNESCO ca parte a rezervației biosferei Deșerturile Mojave și Colorado.

Pentru vizită am ales să folosim intrarea din apropierea localității Shoshone, situată în partea (sud) estică a parcului, pe Badwater road, unul dintre principalele drumuri din Death Valley, de-a lungul căruia se găsesc multe dintre cele mai populare atracții ale parcului.

După deja tradiționala poză cu panoul informativ de intrare în parc, ne-am continuat traseul în parc spre principalele atracții din Death Valley. Prima oprire a fost la Mormon Point, unde am avut și primul contact cu căldura infernală din Death Valley. Nu se știe exact de unde vine denumirea acestei zone, însă aici este punctul în care drumul coboară sub nivelul mării.

Ne-am continuat drumul și după scurt timp am ajuns la Badwater Basin. Aici se găsește cel cel mai jos punct din America de Nord, fiind la o altitudine de 86 m. Badwater este una dintre cele mai populare atracții din Death Valley, toată lumea înghesuindu-se să facă o poză lângă semnul care marchează cea mai joasă altitudine. La fel de spectaculos este și semnul de pe muntele din spate care marchează nivelul mării. Bazinul de sare propriu-zis, acoperă circa 518 km pătrați și conține atât sare, cât și calcit, gips și borax.

Ne-am continuat drumul trecând pe la Natural Bridge, un mic canion celebru datorită unui pod natural, situat la foarte mică distanță de drumul principal. Următoarea oprire am făcut-o la Devil’s Golf Course (Terenul de golf al Diavolului). Aceasta este o zonă imensă de sare gemă erodată de vânt și ploaie. Denumirea datează din anul 1934, atunci când cei de la National Park Service a spus că numai diavolul poate juca golf aici, din cauza texturii formațiunilor de sare. Aș putea spune că întreaga zănă arată ca și cum ar fi trecut un plug care a lăsat în urmă brazde mari și ascuțite de sare.

În continuare am făcut un mic ocol pe la Artist Drive, un drum cu sens unic. Această zonă este spectaculoasă prin mozaicul de culoari al versanților care mărginesc drumul. Am stat destul de puțin aici, după care ne-am oprit la Golden Canyon, unde am făcut o scurtă plimbare.

După mai bine de o jumătate de zi de mers și după ce am experimentat o căldură greu de suportat am ajuns la Furnace Creek, una dintre principalele zone din Parcul Național Death Valley. Furnace Creek a devenit cunoscută după descoperirea borax-ului, mineral cunoscut și sub numele de „aurul alb al deșertului. Exploatarea borax-ului, cel mai profitabil mineral din Death Valley, s-a făcut aici la scară largă între anii 1893 și 1899. Exploatarea denumită Borax Harmony, presupunea utilizarea unor vagoane duble trase de câte douăzeci de catâri, caretransportau borax-ul până la cea mai apropiată cale ferată care era în Mojave, California. În prezent au mai rămas doar ruinele minei Harmony Borax, care merită vizitate, dar care nu necesită prea mult timp.

Tot în zonă se găsește și Centrul de Vizitare Furnace Creek, dar unde am ajuns după ora 5 pm, oră la care acesta se închide.

Ne-am continuat drumul și următoarea escală am făcut-o la o zonă de dune denumită Mesquite Flat Sand Dunes. Aceastea oferă un peisaj tipic de deșert și reprezintă un habitat bun pentru multe animale, inclusiv șerpi cu clopoței. Nu există trasee oficiale în zona de dune, așa că nici noi nu am mers pe ele, mulțumindu-ne să le privim din drum.

Următoarea oprire am făcut-o la Stovepipe Wells Village. Aici este o benzinărie, un magazin general cu suveniruri și alte produse și un mic motel. În magazinul de suveniruri ne-am luat câte o înghețată pe care am ales să le mâncăm afară, fără să ne imaginăm că se vor topi în secunda în care vom ieși pe ușa magazinului. Tot de aici ne-am luat și câte o bere, iar în momentul în care am cerut să ni le deschidă vânzătoarea ne-a spuns că nu are voie, dar ne-a arătat desfăcătorul de pe tejghea, așa că ne-am ocupat singuri de această operațiune dificilă.

Pentru că seara se apropia și mai avem vreo 130 km de făcut până la Lone Pine, n-am stat foarte mult aici și am pornit mai departe, trecând prin Pasul Towne (1511 m) și Lake Hill (619 m), cu un peisaj destul de interesat, dar fărăsă ne mai oprim. Am ajuns la Lone Pine pe înserat și ne-am cazat la un motel la care, pe vremuri, se caza și John Wayne.

[Vizitat în 24.07.2009]