Pentru cea de-a doua zi în Teheran mi-am propus vizitarea Palatului Golestan și Trezoreria Bijuteriilor Naționale. Ca de obicei, am luat autobuzul din Vanak Square, de data aceasta spre sud. Am coborât cu o stație mai devreme decât prevăzusem, ca să evit să stau prea mult în trafic. Am găsit palatul destul de ușor, în zona unor instituții oficiale, cu tablouri ale ”personalităților” locale cele mai de semănă și semne de fotografiat interzis. După ce mi-am luat bilet pentru vizită completă (1.020.000 rials) și cască audio (300.000 rials) mi-am început vizita, dar nu înainte de a mă saluta cu colegii mei care au ajuns înaintea mea și au luat numai varianta scurtă.
În opinia mea, Palatul Golestan este în topul obiectivelor care trebuie vizitate în mod obligatoriu în Teheran, fiind rezultatul a circa 400 ani de construcții și renovări, fapt pentru care a fost adăugat pe lista patrimoniului mondial UNESCO în anul 2013. În persană, „Golestan” este „locul cu flori”, care se numește și Palatul Trandafirilor.
Deși a fost construit în perioada Safavidă, palatul a devenit reședința curții regale în perioada de domnie a dinastiei Qajar. Perioada de maximă înflorire a fost în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe vremea Șahului Naser al-Din (Nassereddin), când au fost introduse mai multe modificări, combinându-se arhitectura persană cu cea occidentală.
În secolul al XX-lea, în perioada Pahlavi (1925-1979), palatul a fost folosit în special pentru ceremonii formale, printre care cea a șahului Reza Khan (1925-1941) și cea a Mohammad Reza Pahlavi (1941-1979). În perioada 1925-1945 mai multe clădiri ale palatului au fost distruse, pentru a favoriza dezvoltarea orașului.
În prezent, există mai multe expoziții în interiorul și în afara palatului. Este recomandată vizitarea cel puțin a clădirii principale, unde se regăsește un salon și unde „Sala oglinzilor” și colecțiile de artă și mobilă regală sunt merită neapărat să fie văzute.
Mi-am început vizita în prima secțiune (prima compostare a biletului meu all-inclusive) destinată Tronului de Marmură. Tronul din mijloc este format din 65 de bucăți de marmură, iar suportul este plin de figuri sculptate. Oglinzile care înconjoară încăperea accentuează acest lucru. Pentru a nu se reflecta razele soarelui în oglinzi, ferestrele sunt acoperite cu niște cearceafuri. Recunosc că mi-a fost greu să mă desprind de această sală, care în opinia mea este unică.
În cele din urmă am hotărât că trebuie să merg mai departe, iar după ce am vizitat mai multe încăperi din apropiere, cu mai de toate (uși și ferestre sculptate, grinzi și clădiri pictate, colorate etc), am ajuns la Sala Oglinzilor (sau Palatul Oglinzilor), unde este și principala secțiune a palatului. Oglinzile din sticlă au fost folosite pentru înfrumusețarea palatului și au diferite forme. A fost pentru prima dată când vizitez un palat regal și găsesc o astfel de decorare. Ghidul audio nu m-a lămurit de ce șahii iranieni au avut o astfel de preferință. În fine, după ce m-am desprins cu greu de intrarea în clădire, sala de ceremonii (sau cine știe ce alte întruniri), am trecut printr-o serie de camere decorate cu oglinzi și gresie, cu o mulțime de fotografii, mobilier și vaze prezentate de regii europeni. Există chiar și o încăpere cu portrete ale acestor monarhi.
Mi-am continuat vizita în secțiunea din spate a complexului, unde se găsește Palatul Vânturilor și alte vreo două încăperi. Cred că eram deja obosit de atâtea oglinzi, însă acest lucru nu m-a împiedicat să savurez din plin totul. La urma urmei, palatul este un sit regal, iar aspectul său arhitectural arată noblețe.
Una din ultimele expoziții vizitate a fost cea de fotografie, unul din șahii Iranului fiind pasionat atât de fotografie, cât și de nevestele sale, una dintre ele (favorita) fiind mai ceva decât Muma Pădurii. Ultima parte a vizitei am alocat-o pentru grădina, extrem de frumoasă la rândul ei, după care am pornit mai departe să prind accesul la Tezaurul Național (Muzeul Național al Tezaurului), situat într-o clădire/secțiune a Băncii Naționale.
Drumul dintre Palatul Golestan și „Trezoreria Bijuteriilor Naționale”, l-am făcut pe jos, între cele două clădiri fiind o distanță de circa 15-20 minute. Accesul la tezaur presupune mai multe filtre de securitate, pentru ca la ultimul dintre ele să fii nevoit să lași absolut totul: aparat foto, telefon, portofel și alte asemenea. Prețul biletului a fost 200000 rial.
După am cumpărat bilet (200000 rial) și m-am dezbrăcat de toate cele, am mai trecut vreo două filtre de securitate și în cele din urmă am ajuns într-o încăpere destul de mare, învăluită într-o lumină semiobscură. Nu cred că este mai mare de vreo 25 m pe 10 m.
Trezoreria Bijuteriilor Naționale, care a fost redeschisă publicului în anul 1992, este o colecție a celor mai scumpe bijuterii ale lumii, colectate de-a lungul secolelor. Se pare că strângerea pietrelor rare și frumoase a început odată cu dinastia Safavidă (1502 – 1735), însă în perioada care a urmat comoara a fost prădată, răspândită în alte zone, recuperată și așa mai departe. Unul dintre celebrele diamante care au existat în tezaurul șahilor, „Kooh-e-Nur” (Muntele luminii), a ajuns în India la Punjab, unde a căzut în mâinile englezilor și făcut cadou reginei Victoria în 1850.
În perioada dinastiei Qajar, tezaurul a fost colectat și înregistrat, iar unele dintre pietre au fost montate pe Coroana Kiani, Tronul Nadir, Globul bijuteriilor și Tronul păunului (sau Tronul Soarelui). În 1937, printr-o lege specială, o parte din tezaur a fost transferat băncii centrale și a constituit o garanție pentru emiterea de bani. Un lucru extrem de interesant este că nimeni nu știe valoarea colecției, deoarece aceasta colecție conține nestemate unice în lume, fiind și în prezent una dintre cele mai impresionate colecții de pietre prețioase și bijuterii cunoscute în lume.
La intrare nu au fost disponibile ghiduri audio, așa că este destul de greu să te ghidezi cu un singur pliant, fără informații detaliate. Întâmplarea a făcut să apară un ghid de engleză cu vreo 2 turiste străine, moment în care alți vreo 10 vizitatori ne-am alăturat grupului. Așa am aflat că, se pare, majoritatea pietrelor prețioase au fost achiziționate și nu au ajuns în posesia șahilor ca urmare a prăzii de război, deși istoria citită spune altceva. Cu părere de rău că nu am nicio poză de aici, recomand tuturor celor care ajung prin Teheran să nu-l rateze.
Leave a Reply