Eram deja de două zile în Insula Mare din Hawaii și deja reușisem ceea ce-mi propusesem: vulcanii și vârful Mauna Kea. Încurajat de faptul că nu am avut probleme legate de altitudine pe Mauna Kea, am decis ca următoarea destinație să fie Mauna Loa.
Mauna Loa este cel mai mare vulcan și totodată unul dintre munții cu cea mai mare extindere din lume, având circa 120 km lungime și 103 km lățime (fără să includă vârfuri și văi ca în masivele montane clasice). Mauna Loa ocupă o parte importantă din Insula Mare. Craterul vulcanic (caldera) din vârf, care în limba locală se numește Moku‘āweoweo, are la rândul său niște dimensiuni impresionante, cu o suprafață de circa 15 km2 (15000 ha) și o adâncime de circa 180 m. Vulcanul este încă activ, iar în ultimii 200 de ani Mauna Loa a eurpt de mai multe ori. Craterul actual s-a format în urma erupțiilor din 1935 și 1942, perioadă când aviația SUA a lansat și niște bombe pentru a devia cursul lavei care se îndrepta amanințător spre Hilo. Ultimele erupții mai importante au avut loc în 1975 și 1984.
Pentru a ajunge pe vârf există două trasee. Primul dintre acestea pornește din Parcul Național al Vulcanilor din Hawaii, necesită permis de acces, are o lungime de vreo 50 km și se face în vreo 3-5 zile. Când mă documentam pentru traseu am citit postările unei românce care făcea în fiecare an acest traseu. Probababil că ea locuiește în SUA și îi este mai ușor să ajungă în Hawaii. Cel de-al doilea traseu pornește din partea nordică a muntelui, de la Mauna Loa Observatory. Acest traseu are o lungime de 10.3 km (de la observator și până în vârf), este mai dificil și mai solicitant, nu necesită permis de acces și se poate face într-o zi. Acesta este traseul pentru care am optat și eu.
Am pornit de la hostelul din Hilo pe același drum (Saddle Road) ca și spre Mauna Kea, numai că de data aceasta la parcarea de la Pu’u Huluhulu am virat la stânga și am continuat pe Mauna Loa Observatory Road și apoi pe Observatory Road până la Mauna Loa Observatory. Drumul este total diferit de cel de pe Mauna Kea, fiind practic pe o singură bandă, flancat de o parte și de alta de bucăți imense de lavă, suficient de ascuțite în caz că faci imprudența să te aproprii prea mult. Noroc că nu prea este trafic, așa c- eu m-am apropiat doar de vreo 2 ori când a trebuit să fac loc la niște mașini care veneau din sens opus. Drumul asfaltat se termină chiar în fața Observatorului Mauna Loa, dar continuă cu o secțiune nepavată. Nu știu dacă accesul auto este permis mai departe, însă eu am parcat aici, după care mi-am început jumătatea de oră de aclimatizare, în timp ce m-am echipat de drumeție, mai ales cu bocancii de munte. Mauna Loa Observatory (MLO) este o stație de cercetare atmosferică situată la 3.397 m altitudine, pe versantul nordic al vulcanului Mauna Loa, așa că în mod normal aclimatizarea trebuie să fie mai bună decât la Mauna Kea.
Din parcare am pornit pe drumul neasfaltat ceva mai bine de 500 m, până la un indicator care indică o potecă în stânga, prin mijlocul lavei. Traseul este relativ bine conturat, printre bucăți mari sau mici de lavă și este marcat cu momâi amenajate din bucăți mici de lavă (Aʻā). Prima parte a traseului este și cea mai dificilă și trebuie avut grijă să urmezi poteca.
După mai bine de o oră de mers, poteca reîntâlnește drumul nepavat și dacă n-ai probleme cu altitudinea, plimbarea devine una extrem de plăcută și ușoară. După 6 km de la observator poteca se ramifică din nou, spre stânga continuându-se cu traseul către Cabana Mauna Loa, situată la încă 3,5 km distanță, pe partea sudică a craterului și traseul care vine dinspre parc.
Eu mi-am continuat drumul pe poteca din dreapta, mergând parțial pe drumul accidentat și parțial pe lângă traseul arătat de GPS-ul meu. După alți câțiva km au apărut pe marginea drumului primele aparaturi montate de cercetători pentru observații meteorologice, de care însă nu m-a apropiat și pe care însă le-am lăsat în urmă. Mi-am continuat drumul până la marginea craterului, iar de acolo am mers pe marginea prăpastiei până la vârful Mauna Loa (4167 m altitudine), vârf situat la circa 4,2 km de la intersecție.
Încântat de reușită m-am oprit pe marginea craterului vulcanic, lângă hăul craterului Moku’āweoweo care se căsca sub mine. Țin să precizez că nu există nicio amenajare pentru turiști, nicio balistradă sau vreo platformă de vizitare, așa că atenția trebuie să fie una extremă, mai ales dacă te aproprii prea mult de margine. În schimb, priveliștea este abosult uluitoare, craterul fiind atât de mare, încât nu poate fi cuprins nici de obiectivul foto, dar nici de privire. Pur și simplu suprafața craterului este imensă, iar adâncimea la rândul ei mi-a cam dat emoții când m-am aplecat pe margine, ca să privesc în jos. Uitându-mă la acest crater am rămas fără cuvinte și aproape fără suflare, deși cred că la ultima a contribuit din plin și altitudinea. Pe de altă parte, dacă privești în partea opusă, se poate vedea foarte bine vârful Mauna Kea.
N-am petrecut foarte mult timp aici, însă altitudinea combinată cu adrenalina m-a determinat să iau una dintre cele mai nefericite decizii din viața mea. Furat de peisaj, în loc să-mi încep coborârea urmând exact același traseu ca la urcare, am pornit de sub vârf pe o pseudo-potecă despre care am crezut că mă va duce în drumul principal ceva mai jos, așa cum rezulta și de pe harta de bază din aplicația mea Maps.Me. Din păcate poteca a coborât ușor da bine spre partea opusă față de aceea în care doream eu, adică spre vest. Am decis să nu urc din nou în creastă ci că este mai bine să-mi continui traversând de-a latul blocurile de lavă. Ceea ce nu mi-a dat seama inițial a fost că m-am îndepărtat destul de bine de tot de la traseu. Mersul prin bucâțile de lavă a fost categoric cea mai dificilă provocare pe care am avut-o vreodată. Atât bucățile mici (Aʻā), cât și blocurile mai mari, aveau margini atât de ascuțite încât cred că puteam să-mi dau și barba jos cu ele. Nu există nimic care să aducă cu vreo potecă și să poți răsufla ușurat măcar 1-2 minute. Practic sunt niște scurgeri de lavă de diferite dimensiuni, care s-au întărit într-o formă ”cristalizată”, unele peste altele, într-o aglomerare total inaccesibilă. Nu mai știu cât mi-a luat să revin la traseu, dar cu siguranță peste o oră, însă mie mi s-a părut o veșnicie. A fost un coșmar. Cert este că dacă nu aș fi avut bocanci buni aș fi și în ziua de astăzi tot pe acolo. Când am ajuns la drum eram deja mort de oboseală. În plus, am ajuns la concluzia că dacă nu mă grăbesc s-ar putea să mă prindă noaptea, ceea ce însemna o altă problemă.
Pe secțiunea finală de coborâre, adică pe poteca amenajată printre bucățile de lavă, cerul a început să se înnoreze și era clar că dacă nu mă grăbesc și mai mult mă va prinde și ploaia. În cele din urmă am ajuns la mașină exact în momentul în care s-a lăsat o ceață densă. Am răsuflat însă ușurat și am pornit spre Hilo, bucurându-mă de spectaculozitatea drumului flancat de bolovanii uriași de lavă.
În mod categoric excursia a meritat din plin și cred că la rândul său traseul lung merită făcut o dată în viață, mai ales că acela oferă șansa de a înconjura cea mai mare parte a craterului. N-am găsit nicio informație despre coborârea în crater, dar cel mai probabil acest lucru nu este posibil. În plus, chiar dacă pozele nu pot exprima prea multe lucruri, Mauna Loa este din toate punctele de vedere mult mai spectaculos decât Mauna Kea și chiar oferă o priveliște bună către acesta.
[Vizitat în 26.08.2016]
Leave a Reply