După o primă zi în Hawaii, în care am vizitat Parcul Național al Vulcanilor (Hawaiʻi Volcanoes National Park), m-am decis să urc pe vârful Mauna Kea, cel mai înalt vârf din Hawaii. Am plecat de la hostel însoțit de prietenii mei chinezi din ziua precedentă (un chinez care își terminase masterul în SUA și făcea ultima excursie înainte de a se întoarce în China și o chinezoiacă devenită cetățean canadian în urmă cu 5 ani). Drumul de la Hilo până la Visitor Information Station (VIS), situat lângă Onizuka Center for International Astronomy, a durat circa o oră timp în care am trecut prin localități, am urcat serpentine pe drumul Saddle Road și am trecut pe lângă zone mari de lavă întărită și diferită de ceea ce văzusem în prima zi. În zona Pu’u Huluhulu am făcut dreapta și am continuat încă vreo 10 km până la Visitor Information Station (VIS). Centrul de vizitare este amplasat la 2.800 m, altitudine pe care o mai escaladasem recent în Bulgaria, însă de data aceasta veneam de pe malul oceanului, practic de la altitudine 0, în mai puțin de o oră și încercam să evit un eventual rău de altitudine.
Pentru început am dat curs indicațiilor citite anterior și m-am plimbat prin zonă pentru aclimatizare, timp în care am citit toate informațiile de pe panouri m-am trecut și într-un caiet, una din regulile de urcat pe vârf. Se spune despre Mauna Kea că deși are o altitudine de 4.207 m deasupra nivelului mării, este totuși cel mai înalt munte din lume, cu 10.200 m, dacă este măsurat de la bază. Totodată, este al doilea vârf la mărime din Oceania, după Puncak Jaya (Carstensz Pyramid) din partea indoneziană a insulei Papua Noua Guinee. Recunosc că emoțiile au fost mari, deoarece era prima dată când urma să ajung la peste 4.000 m altitudine și nu știam cum îmi va reacționa organismul.
După așa zisa aclimatizare de vreo jumătate de oră, am pornit pe traseu împreună cu Ma Shou, chinezul care mă însoțea, în vreme ce chinezoaica noastră a spus din start că nu crede că va reuși, așa că a rămas să ne aștepte sau să plece cu altă mașină spre Hilo. Traseul de drumeție spre vârful Maunakea se numește Humu’ula și are o lungime de 10 km. Poteca pornește de la VIS și urcă de la 2.800 m până la vârf la 4.200 m. Primii 200 de metri au fost de-a lungul șoselei, apoi poteca a ieșit din șosea și a pornit spre stânga.
Prima porțiune din traseu a început destul de abrupt, dar spre satisfacția mea n-a fost chiar așa de lungă. De aici se vede foarte bine centrul de vizitare, dar și un mic crater din apropiere.
În continuare drumul a devenit destul de lejer, sigura mea îngrijorare fiind să nu cumva să mă prindă răul de altitudine, deși cred că aș fi continuat și în acele condiții. Peisajul este puțin deșertic, cu vegetație puțină și multă țărână. Tandemul cu chinezul meu a fost foarte reușit și m-a ținut în permanență informat cu altitudinea la care eram, având o aplicație instalată pe telefon. Pe la vreo 3800 m peisajul s-a schimbat puțin în sensul în care au apărut bolovani mai mari și un urcuș puțin mai abrupt. Din această zonă se vedea și drumul auto, la câteva sute de metri sare dreapta. Am urcat secțiunea cu bolovăniș mult mai bine decât Ma Sho, ceea ce m-a surprins oarecum ținând cont că era cu vreo 20 ani mai tânăr decât mine și evident părea mai în formă. Se pare că altitudinea îl cam deshidratase, iar el își terminase provizia de apă de vreun litru. Spre norocul lui, eu aveam suficientă apă, mai ales că nu prea băusem deloc, așa că i-am putut da și lui.
La altitudinea de 4.000 m traseul se bifurcă. Poteca din stânga duce la lacul Waiau, la situat într-un con vulcanic (Pu’u Waiau) la altitudinea de 3.970 m. După un scurt popas, o gustare și o gură de apă, am pornit mai departe pe traseul din dreapta, continuând mai întâi pe o curbă de nivel și apoi o urcare scurtă până ce am intersectat drumul auto. În această zonă peisajul este acaparat de cupolele observatoarelor astronomice, mai multe țări din lume (Franța, Japonia) având câte un observator aici.
Eram deja pe la altitudinea de 4.100 m, iar până în vârf nu mai aveam decât vreun km și acela pe asfalt. Toate bune și frumoase, numai că acest kilometru era pe unul dintre cele mai abrupte drumuri pe care am mers, iar vântul care bătea din partea opusă și probabil și altitudinea, aproape că ne-au pus capac. Se pare că traseul pe potecă a fost oarecum ușor și datorită faptului că era ferit de vânt. În cele din urmă am ajuns la punctul terminus al drumului, fix în momentul în care ne-am întâlnit colega de drumeție, care ajunsese aici cu autostopul cu doar câteva minute mai devreme. Ultima provocare a fost să urcăm în cel mai înalt punct al vârfului. Deși poteca nu avea niciun fel de dificultate și era și scurtă, adică de vreo 200 m, vântul puternic și frigul care era pe vârf ne-a dat mari bătăi de cap. Acest lucru nu ne-a descurajat totuși și ne-am bucurat din plin de satisfacția de a ajunge până aici. Întregul drum ne-a luat ceva mai mult de 4 ore.
După pozele de rigoare, ne-am întors toți 3 la drum și am pornit la vale, mai ales că știam că vremea urmează să se strice. Am început să facem și autostopul. Una dintre primele 5 mașini a oprit și ne-a luat. Era o familie din Florida, iar domnul de la volan mi-a spus că are un prieten bun din Brașov, așa că știa foarte bine România (o și vizitase). Când am revenit Onizuka Center for International Astronomy era agitație mare și mașini parcate pe marginea drumului vreo 200 – 300 m amonte de centru. Am fost și noi curioși să aflăm despre ce este vorba și am aflat că se pregăteau de observarea astrelor. Noi eram deja înfrigurați de pe vârf, așa că ne-am anunțat sosirea la centrul de vizitare și am plecat spre Hilo. După ce am parcat mașina, am decis toți trei să mergem la cină, iar chinezoiaca a ales un restaurant cu specific coreean din apropierea hostelului. După cină mi-am instalat și eu aplicația Altimeter, pentru verificarea altitudinii; deja luasem decizia să urc a doua zi și pe Mauna Loa.
[Vizitat în 25.08.2016]
Leave a Reply