Marele inconvenient al zborului cu Taromul spre Iordania este că pleacă la miezul nopții și ajunge pe la 3 noapte, așa că mare parte din zi o pierzi ca să te odihnești. Noi am ales varianta mai dură, adică obiective turistice de la prima oră. Am ales partea de sud – est a Iordaniei unde sunt localizate Castelele din Deșert și orășelul Azraq, amplasat chiar la granița cu Iraq și Arabia Saudită.
Drumul până la Azraq n-a creat niciun fel de probleme, iar șoferii noștri deși obosiți după o noapte aproape albă și conducând și cu soarele în față, s-au achitat cu succes de sarcina de a ne duce la destinație. Nu același lucru pot spune si despre copiloți. Eu cel puțin am tras vreo câteva reprize de somn.
Prima escală de am făcut-o la rezervația naturală Azraq, situată chiar în oraș. La 7.30 când am ajuns noi, ne-a întâmpinat o poartă închisă într-un decor dezolant, fără nicio țipenie de beduin prin zonă. Probabil că nu aflaseră de vizita noastă. Așa că am pornit spre Qasr al-Azraq, castel situat la vreo 10 km spre est de la Azraq Jonction.
Am ajuns acolo pe la opt fără un sfert și am găsit din nou o poartă închisă la o ruină demoralizantă, dintr-un decor demoralizant. Bineînțeles că și aici era închis, numai bine pentru o repriză scurtă de somn în mașină, mai ales pentru șoferi. Pe la 8.15 a apărut prima persoană prin zonă, la depozitele în fața cărora am parcat mașinile. Am încercat să-l întreb când se deschide și mi-a răspuns în arabă că ar cam trebui să se deschidă. Cel puțin asta am înțeles eu, care nu vorbesc limba lor. După încă vreo 15 minute, a apărut un tip cu ecuson în curtea cetății. Fără să deschidă vreo poartă, ne-a invitat să vizităm primul nostru obiectiv din Iordania, sărind gardul.
Fortul a fost construit pe vremea califului Umayyad Walid al II-lea pe niște ruine romane datând de prin anul 300, fiind folosit ca bază de vânătoare și bază militară. În 1237, în perioada Ayyubidă, fortul a fost reconstruit în forma actuală, fiind folosit ca bază militară împotriva cruciaților. A devenit mai cunoscut în 1917-1918 când a fost folosit de Lawrence al Arabiei în timpul Revoltei Arabe împotriva turcilor. În 1927 a fost distrus de un cutremur, iar în prezent este destul de prost conservat și fără niciun fel de informații relevante.
După escala la Qasr al-Azraq ne-am întors la Rezervația naturală Azraq, cu vreo 15 minute înainte de deschiderea prevăzută pentru ora 9 am. De data aceasta a fost cu succes și porțile ni s-au deschis. Rezervația a fost creată în anul 1977 având ca principal scop protecția păsărilor și a resursei de apă, Azraq fiind principala sursă de alimentare cu apă pentru Amman. În 1980 cantitatea de apă pompată din Azraq a fost redusă de la 3000 mc (în 1950) la 10 mc. Cu toate acestea în 1991 nivelul pânzei freatice era la 10 m sub nivelul solului. Se pot vedea și niște poze din perioada când încă era apă. Declinul zonei este dat și de numărul păsărilor prezente aici, acesta scăzând de la circa 347.000 în anul 1967, la numai 1.200 în anul 2000. Acest lucru a determinat intervenția autorităților, în prezent în lac pompându-se anual cca. 1,5 milioane mc de apă. Partea vizitabilă cuprinde un mic centru de vizitare, în care se atrage atenția asupra speciilor de animalele care au trăit cândva aici, precum și istoria zonei umede. După expoziție am pornit la o scurtă tură, pe traseul special amenajat și care nu durează mai mult de o jumătate de oră, inclusiv cu o escală la un observator de păsări. Accesul în rezervație se face pe bază de bilet care costă cca 8 JOD de persoană (1 JOD = cca. 0,75 euro).
După Azraq am pornit înapoi spre Amman, următoarea escală făcând-o la Qasayr Amra. Castelul se pare că a fost construit în anul 711 pe vremea califului Umayyd Walid I, fiind folosit în special ca bază de vânătoare și caravanserai. În prezent s-a menținut numai baia. În contrast cu principiile religiei musulmane, baia cetății a fost decorată cu fresce reprezentând oameni și animale, lucru neacceptat de aceasta religie. Din acest motiv urmașii lui au cerut demolarea băii, lucru care nu s-a întâmplat însă datorită izolării si distanței mari față de capitala Damasc. Oricum originile musulmane ale castelului sunt puse sub semnul întrebării. Prezența frescelor din secolul al VIII-lea au condus la listarea castelului pe lista siturilor UNESCO în anul 1985. Când am ajuns acolo soarele deja ardea. De la centrul de vizitare am fost îndrumați spre castel pe o potecă special amenajată, în vreme ce paznicul-ghid, îmbrăcat într-o cămașă de noapte albă tradițională a scurtat traseul luând-o de-a dreptul pe arătură. După părerea mea de nespecialist în domeniu, frescele sunt foarte reprezentative și sugestive, grație și suportului financiar internațional dedicat restaurării.
Ne-am continuat drumul spre Amman și următoarea escală am făcut-o la Qasr Kharana. Inscripțiile găsite aici conduc la ideea ca fortul datează de prin anul 710, fiind considerată una dintre cele mai vechi construcții islamice, însă prezența unor inscripții în greacă indică faptul că acesta a fost ridicat pe locul unei construcții romane sau bizantine mult mai vechi. Deși fortul are aspectul unui caravanserai, el nu a fost amplasat pe o rută comercială importantă și nici n-au fost găsite facilități de stocare a apei. Cel mai probabil fortul a fost loc de întâlnire între șefii din Damasc și beduinii din zonă. În prezent Qasr Kharana este restaurat, fiind unul dintre cele mai atractive forturi din Iordania. Biletul de vizitare pentru cele 3 obiective costă 1 JOD, însă nouă nu ne-a cerut nimeni nimic și nici bilet n-am primit.
Leave a Reply