Pe toată durata congresului IUCN din 2012 organizat în Jeju au fost numeroase prezentări (filme, planuri de management, colaborări internaționale etc.) legate de protecția naturii în zona demilitarizată (DMZ) de la granița cu vecina din nord. A fost momentul când am încercat să caut mai multe informații pe net. Așa am descoperit că există programe turistice în zonă, de o jumătate de zi sau de o zi (cu trecere dincolo), cu plecare din Seul.
Am plecat din Jeju odată cu primele ritmuri de Sanba, adică primele ”valuri” ale taifunului Sanba, unul dintre cele mai mari din acest an. Ajuns în Seul în aeroportul Gimpo, am luat primul autobuz spre centru, întrebându-mă ce să fac. Eram singurul pasager, așa că autobuzul a plecat numai după ce mi-am pus centura de siguranță. O broșură de pe una dintre banchete mi-a atras atenția. În ea se preciza că se fac excursii și după amiaza, așa că imediat ce am ajuns la hotel l-am rugat pe recepționer să sune și să întrebe dacă mai au locuri. Totul a fost ok și excursia aranjată. Plecarea era la ora 11.30, așa că în timpul rămas am tras o fugă în împrejurimi (vezi postarea Seul: palate regale și centrul orașului).
La 11.30, înarmat cu circa 50 USD și pașaportul (este obligatoriu !!!), un microbuz cu alte vreo 5 persoane m-a preluat și pe mine. Trebuie să precizez că excursia nu se poate face fără pașaport. După un drum de maxim 10 minute, am fost preluați de un alt microbuz, ceva mai mare, însă cu insuficiente locuri pentru toți clienți. Fiind ultimul venit, mi-a revenit ”sarcina” de a sta în față lângă șofer, în vreme ce ghidul, un vorbitor de engleză ”aproximativă” a stat pe un loc improvizat în vreme ce a început prezentare, în drum spre DMZ. Cu toată engleza lui de 2 parale, am înțeles povestea Coreei mai bine decât oricând până acum. Poate și din cauza faptului că până în momentul de față nu m-a interesat prea mult. Așa că urmând autostrada paralelă cu râul Imjingak, după circa 30-45 min am ajuns în localitatea cu același nume: Imjingak.
Imjingak este un parc situat pe malurile râului Imjin din orașul Paju. Parcul are multe statui și monumente despre războiul din Coreea. Există, un complex de restaurante, o platformă de observație, o piscină în forma peninsulei Coreene, și chiar și un mic parc de distracții. Noi nu prea am avut timp de ele. Aici ni s-a dat un răgaz de 30 min și un punct de întâlnire, timp în care am mâncat ceva la unul dintre restaurantele din zonă.
La ora stabilită am fost îmbarcați împreună cu alt grup într-un autobuz militar. Practic turul începe de aici și nu există decât o firmă ”acreditată” pentru așa ceva. Deși ghidul celuilalt grup vorbea mai bine engleza, s-a decis ca în continuare prezentarea să fie făcută de ghidul nostru.
Dar să fac o scurtă prezentare a DMZ-ului. Această reprezintă o fâșie de pământ care taie Peninsula Coreeană aproximativ în două jumătăți. DMZ este stabilită ca o zonă tampon între Coreea de Nord și Coreea de Sud. Ea a fost trasată în mod arbitrar în anul 1948 de-a lungul paralelei de 38 grade, urmând zona de influență sovietică în nord și americană în sud și devenind astfel o frontieră de facto recunoscută la nivel internațional și una dintre cele mai tensionate zone ale războiului rece. Cel mai important moment a fost în 25 iunie 1950, când armata Coreei de Nord a invadat Coreea de Sud. A urmat un război de circa 3 ani (unii dintre noi am văzut partea amuzantă-tristă în serialul M.A.S.H.) în urma căruia forțele internaționale au stabilizat granița din jurul paralelei de 38 grade. În urma armistițiului din 1953, părțile combatante au decis să-și mute armata la o distanță de 2 km de fiecare parte a graniței (și totodată a liniei de demarcație militară), creându-se astfel o zonă demilitarizată cu o lățime de 4 km, această zonă fiind monitorizată de trupe ale Neutral Nations Supervisory Commission (NNSC).
După îmbarcare am pornit în direcția dorită traversând Freedom Bridge, acum modernizat, fără să ne oprim la cel cu conotații istorice. Nu după foarte mult timp ne-am oprit la primul nostru obiectiv: Dorasan Station. Gara Dorasan este cea mai nordică gară din Coreea de Sud. Urmând o politică de deschidere către nord, guvernul Coreei de Sud a modernizat gara aducând-o la standarde actuale, iar în 2007, la 11 decembrie, trenurile de marfă au început să circule prin această gară spre Coreea de Nord, aprovizionând cu materie primă o fabrică din Kaesong, și totodată asigurând returnarea produselor finite. Totuși acest lucru n-a durat mult. În urma alegerilor din 2008 din Coreea de Sud, relațiile s-au răcit din nou, iar la 1 decembrie 2008, guvernul nord-coreean a închis trecerea frontierei, acuzând sudul de diverse probleme. Așa că una dintre cele mai moderne gări din lume stă nefolosită, așteptând trenurile, pasagerii și mai ales vremuri mai bune. După scurta introducere a ghidului am cerut permisiunea să și fotografiem, iar în interior ni s-a permis să ne fotografiem și cu soldații.
Următorul obiectiv al excursiei a fost Observatorul Dora, situat pe muntele Dorasan. Acesta este cea mai apropiată parte a Coreei de Sud cu cea de Nord, în care turiștii au ocazia să vadă prin binoclu Coreea de Nord. Înainte de a ajunge aici ghidul ne-a zis ceva de o linie galbenă și interdicția de a face poze, dar n-am priceput prea bine ce vrea să spună. Odată debarcați la observator m-am și înființat în pentru o serie de vreo 5-6 fotografii făcute zonei nord-coreene. Imediat soldatul de pază, foarte amabil și deloc încruntat a venit la mine și mi-a cerut să le șterg. Pe toate. Depășisem linia galbenă. Totuși, deși regulile prevedeau că obiectivul maxim trebuie să fie de 90 mm, nu mi-a interzis nimeni să fac poze cu obiectivul meu de 200 mm. Din nefericire linia galbenă era prea departe de marginea observatorului ca să pot face niște poze bune pe deasupra binoclurilor. Ce am reușit vedeți în continuare.
De aici se poate vedea unul din cele 2 sate (celălalt este în Coreea de Sud) din DMZ construit pentru propaganda nord-coreeană, respectiv o urmă a prosperității de odinioară a Coreei de Nord. În acest sat nord-coreean (Kijŏng-dong) este un drapel de 270 kg înălțat pe un catarg de 160 m, care până nu demult a fost cel mai mare și mai înalt din lume. Acesta a fost construit ca urmare a politicii de propagandă dintre cele 2 țări, după ce sud coreeni au construit în anii ’80 în satul Daeseong-dong un steag de 130 kg amplasat pe un catarg de 98,4 m. De fapt politica de propagandă a fost dusă ani buni, până ce Coreea de Sud a decis să renunțe. Din păcate noi nu am reușit să vedem decât steagul nord-coreean, cel sud-coreean fiind dus la curățit. Pe lângă acestea ghidul ne-a precizat diferența dintre nord și sud prin lipsa păduri (în nord) și prezența ei în sud, ca urmare a despăduririlor masive din nord.
Tot de la observatorul Dora se poate vedea și orașul Kaesong, acolo unde în 2008 Coreea de Sud a construit o fabrică și pe care o alimenta cu materie primă.
Următoarea destinație a fost Tunetul de Infiltrație 3. Mai întâi ne-am oprit la centrul de vizitare unde am vizionat un film documentar. Ni s-a interzis să fotografiem, deși pot spune că o parte din secvențe, fără restricții, le văzusem deja la congresul IUCN. După o trecere în revistă a istoriei tunelurilor am pornit să-l și vizităm. În fapt, de-a lungul războiului rece dintre cele două țări, nord coreeni au încercat de mai multe ori să invadeze sudul, construind tunele de infiltrație. Cel de-al treilea tunel a fost descoperit pe 17 octombrie 1978. Spre deosebire de precedentele două (descoperite ca urmare a modificărilor de temperatură sau străpungerii unor conducte de irigații), cel de-al tunel al treilea a fost descoperit în urma informațiilor primite de la un dezertor nord-coreean. Acest tunel are aproximativ 1.600 m lungime. A urmat o lungă dispută diplomatică la ONU prin care nord-coreenii i-au acuzat pe sudici că de fapt ei au vrut să invadeze nordul. În cele din urmă totul s-a dovedit a fi minciună. Inițial a fost săpat un puț iar accesul în tunel, dinspre partea sudică, se făcea într-un trenuleț cu cremalieră.
În prezent, datorită numărului mare de turiști (circa 1 milion pe an), sud-coreeni au construit un tunel de legătură iar accesul se face pe jos. La intrare însă ni s-a cerut să lăsăm în seif aparatele foto, așa că n-am putut fotografia nimic. Ne-am înarmat cu căști și în scurt timp eram jos. M-am luat după 2 turiști mai grăbiți și astfel i-am convins să-mi trimită și mie niște poze făcute pe furiș cu telefonul rămas ”întâmplător” în buzunar. Al meu nu era la mine. În fine, accesul se face până pe undeva pe la jumătatea tunelului, unde forțele de menținere a păcii au construit două ziduri de apărare groase de vreun metru fiecare, care să blocheze accesul nordicilor.
Întors afară am tras o scurtă vizită în magazinul de suveniruri, cu niște prețuri exorbitante. n-am cumpărat nimic și nu știu câte suveniruri erau ”originale”. Mai precis erau bucăți de sârmă ghimpată. După experiența Berlin, când la 20 ani de la dărâmarea zidului încă se mai vând suveniruri cu bucăți din zid, am devenit sceptic. Aici am fost asigurați că sârma ghimpată se schimbă periodic, iar suvenirurile care o conțin sunt autentice. Totuși, eu parcă n-aș da 20 USD pe o bucată de 2 cm de sârmă ghimpată, fie ea și din DMZ.
În fine, după vizitarea tunelului am mai avut la dispoziție circa 10-15 minute, timp în care m-am apropiat de gardul de sârmă ghimpată pentru o fotografie cu ”teren minat”. Într-adevăr biodiversitatea din zona gardului era destul de bogată, chiar și în interiorul acestei zone ”turistice”.
Alături, o tânără occidentală se întreba dacă cele auzite despre nord sunt adevărate. bazându-mă pe experiența mea de român trăit o vreme în comunism, i-am spus că nici nu-și poate imagina și că ar fi mai bine să creadă. Ghidul nostru nu făcea doar propagandă sudistă, chiar spunea adevărul.
Înainte de îmbarcare am apucat să fac și o poză intrării inițiale în cel de-al treilea tunel, deși indicatoarele spuneau clar că este interzis acest lucru. Nu m-a oprit nimeni și nici nu mi s-au mai șters pozele.
Am plecat mai departe spre satul Daeseong-dong, singurul sat sud-coreean din DMZ situat la circa 1-1,5 km de satul nord-coreean Kijŏng-dong. Aici nu este nimic spectaculos la prima vedere. Inițial în sat au fost circa 80 familii din care jumătate familii de militari și jumătate nativi. În ultimii 30 ani populația a crescut ajungând la 102 familii. Locuitorii au o serie de avantaje, cum ar fi faptul că sunt scutiți de taxe și de serviciul militar, însă au drept de vot. În cazul în care se încalcă legea sunt deportați în afara satului și judecați după legile Coreei de Sud. Principala activitate din sat este agricultura. Aici se face o agricultură organică având la bază solul foarte bogat. Se cultivă orez, soia și ginseng. Ginsengul de aici este foarte bine apreciat în toată Coreea de Sud. Această zonă este considerată de către ONU ca fiind o zonă de conservare a mediului natural, datorită mediului său natural bine conservat.
Excursia a continuat în Seul cu vizitarea unui centru de prelucrare a ametistului (Amethyst factory), de unde n-a cumpărat nimeni nimic.
La final am dorit să am biletul ca suvenir. A costat numai 8.000 won (8 USD) față de cei 48.000 won dați pe toată excursia. Așa că dacă dorește cineva să viziteze zona se poate deplasa la Imjingak pe cont propriu (există destule mijloace de transport) și să cumpere de acolo o excursie. Totuși trebuie să țineți seama de faptul că acest lucru înseamnă mai mult timp pe care trebuie să-l alocați excursiei. Există și alte programe, inclusiv cu ” pătrunderea” în zona nord-coreeană, dar în zona liberă Joint Security Area (JSA). Și încă ceva, lunea nu se fac excursii.
Leave a Reply