Diyarbakir

Diyarbakir a fost prima mea destinație și punctul de plecare în vacanța pe care am petrecut-o în estul și sud-estul Turciei. După ce mi-am schițat de mai multe ori programul propus pentru vizită, am decis să nu rămân în Diyarbakir, pentru prima noapte, deși veneam după un zbor de o noapte și o jumătate de zi și trei avioane schimbate.

Primul contact cu orașul a fost din avion, acesta facând vreo 2 – 3 survoluri înainte de aterizate, pe un aeroport unde nu mai era niciun alt avion. Acest lucru mi s-a părut oarecum ciudat pentru știam că Diyarbakir este pe de o parte capitala neoficială a etnicilor kurzi, iar pe de altă parte se pare că aici este una dintre principalele baze aeriene turcești. Un alt lucru care m-a surprins a fost dimensiunea orașului, mai preciz zona nouă a orașului, în plină expansiune, datorită South Eastern Anatolian Project, cel mai mare și mai costisitor proiect de dezvoltare regional din istoria Turciei. Partea interesantă din punct de vedere turistic este situată în apropierea râului Tigru, iar văzută de sus pare extem de mică. Poporul kurd numește orașul Amida, așa cum a fost numit acum două mii de ani.

După ce am aterizat și am închiriat o mașină, m-am îndreptat spre centrul vechi, bazându-mă în principal pe instinct și pe indicatoarele rutiere, în condițiile în care niciunul dintre cele 2 GPS-uri (cel auto și cel de pe telefon) nu s-a conectat la satelit. În centru am găsit un loc de parcare lângă zidul orașului și mi-am început vizita.

Nu mi-am propus să vizitez toate atracțiile orașului, fiind deja obosit după drum și am decis în ultimul moment să nu mă cazez aici, așa că întreaga vizită a durat vreo 2-3 ore.

Prima oprire am făcut-o la Marea Moschee (Ulu Cami). Data construcției acesteia nu se știe cu siguranță, însă după ce orașul Diyarbakir a fost cucerit de musulmani, în anul 639, Biserica Mar Toma, care era cea mai mare biserică din oraș, a fost  transformată într-o moschee, iar în anul 1091 aceeasta a suferit o reparație majoră. Ulu Cami este una dintre cele mai vechi moschei din Anatolia, fiind cunoscută de către musulmani ca cel de-al 5-lea Templul Sfânt (Harem-i Sharif).

Mi-am continuat vizita spre sud și în scurt timp am ajuns la zidul orașului. Zidurile orașului Diyarbakır, sunt cele mai lungi ziduri din lume după marele zid al Chinei, având o lungime de 6 km. Secțiunea pe care am vizitat-o nu este cea mai grozavă din punct de vedere al restaurării. În zonă se paote urca pe zis, pe niște trepte cam riscante, iar de sus se poate vedea destul de bine atât orașul, cât și zona din sud, denumită Grădinile Hevsel, o zonă sitată pe malul Tigrului, care a fost folosită pentru agricultură de circa 8000 de ani. Zidurile orașului, împeună cu Grădinile Hevsel, au fost incluse pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, în anul 2015.

Am revenit în zona istorică și mi-am continuat vizita, fără o țintă anume, pe străzile încărcate de istorie ale orașului. Ultima escală am făcut-o la Hanul Hasan Paşa. Hanul este unul dintre cele mai importante monumente păstrate încă din secolul al XIV-lea. În han există mai multe restaurante, dar și magazine de antichități, fiind plin de turiști.

Am lăsat celelalte atracții din Diyarbakır pentru altă ocazie și am pornit spre următoarea destinație, Mardin, fără să mai opresc la Ongözlü Köprü, pe care l-am văzut din mersul mașinii. Podul, care traversează Tigrul, a fost construit în anul 1065 și are 10 arcade, de aici și numele, care tradus în românește înseamnă 10 ochi.

[Vizitat în 23.07.2022]