Parcul Național Dilijan este unul dintre cele patru parcuri naționale din Armenia. Parcul, a fost înființat abia în 2002 și este renumit pentru izvoarele sale cu apă minerală medicinală, precum și pentru monumentele sale naturale. Pentru amatorii de drumeții pe trasee lungi, în parc există sectoare ale rutei Transcaucaziene, un traseu de drumeție amenajat în ultimii ani, care face unește mai multe zone alpine din Armenia și Georgia.
Eu mi-am propus să fac în Dilijan o tură scurtă pe un circuit al principalelor mănăstiri din parc. Prima escală am făcut-o la Mănăstirea Goshavank. Aceasta se găsește în satul Gosh, pe malul râului Getik. Mănăstirea a fost construită în secolele XII-XIII și reprezintă un stil arhitectural unic armean. Pe lângă rolul să religios, Mănăstirea Goshasvank a fost și un important centru educațional și cultural. Atât mănăstirea cât și satul au fost numite după Mkhitar Gosh, un celebru om de știință, istoric, scriitor și profesor armean, a cărui statuie impunătoare este amplasată în fața complexului. Vizitarea mănăstirii poate fi combinată și cu o excursie până la lacul Gosh, situat la cca 2,5 km distanță, însă din cauza ploii de peste noapte, am ales să evit mersul prin noroi și vegetație extrem de udă.
Cea de-a doua oprire am făcut-o la Mănăstirea Haghartsin. Complexul a fost construit între secolele X-XIII și include trei biserici, două curți, o trapeză, săli de rugăciune și diverse khachkars (pietre cioplite în cruce), fiind unul dintre cele mai faimoase locuri din Armenia. Cea mai înfloritoare perioadă a mănăstirii a fost în timpul domniei lui Khachatur Taronatsi în secolele XII-XIII. Mănăstirea a servit și ca centru spiritual și cultural al țării timp de mai multe secole, dar cu precădere în secolul al XIII-lea. Deși nu este amplasată într-o localitate, așa cum este Mănăstirea Goshavank, aceasta este destul de atractivă din punct de vedere turistic, în zonăă fiind și niște spații de cazare și masă, dar și punctul de plecare spre mai multe trasee de drumeție.
Pentru ultima parte a vizitei mele în Parcul Național Dilijan, am ales să fac un scurt circuit, care să includă mănăstirile Jukhtak și Motosavank. Inițial GPS-ul a încercat să mă bage pe un drum de căruță spre Mănăstirea Motosavank, însă am preferat să optez pentru un drum de-a lungul râului Bidan, care a traversat aș zice un sat, deși este parte a orașului Dilijan, pe un drum plin de gropi.
După ce am parcat mașina în zona unui punct de informare, unde erau amplasate mai multe panouri informative, am pornit spre Mănăstirea Jukhtak, situată la câteva sute de metrii distanță. Complexul a fost construită în secolele XI-XII și cuprinde ruinele bisericilor Sf. Astvatsatsin (Sfânta Fecioară), despre care se știe că a fost contruită în anul 1201, și biserica Sf. Grigor, a cărei perioadă de construcție este încă necunoscută. La mijlocul anilor ‘70, a fost demarat un program de restaurare a Bisericii Sf. Grigor, însă imaginea de ansamblu este că întreg complexul este abandonat, fiind vizitat doar ocazional, de către turiști care doresc să combine vizitarea mănăstirii cu o plimbare în natură.
De aici am plecat mai departe spre Mănăstirea Matosavank, urmând o potecă marcată relativ recent. În scurt timp am ajuns la râul Bidan, cu un debit de apă destul de mare din cauza ploilor din noaptea precedentă. Din fericire, poteca urmează o punte destul de bine amenajată, așa că n-a fost dificil de trecut. Mai greu a fost pe la jumătatea traseului, atunci când a trebui să traversez un afluent al Bidan-ului, la fel de învolburat și care mi-a creat ceva dificultăți.
Mănăstirea Matosavank cuprinde o biserică cu cupola distrusă, un pronaos și depozitul de carte antică. Construcția bisericii datează din secolul al XIII-lea (anul 1205), așa cum este menționat pe o inscripție de pe fațada clădirii. La intrarea în biserică sunt mai multe cruci cioplite în piatră, iar în interior există o singură fereastră care luminează camera interiorul din partea de vest.
După ce am explorat și aceste ruine, mi-am continuat circuitul pe o altă potecă, care m-a dus la o altă punte peste râul Bidan, amplasată în zona unui izvor amenajat recent, unde mi-am refăcut și proviziile de apă, dar am reușit să-mi dau jos și cele câteva kilograme de noroi strâns pe bocanci în ultima parte a traseului, în mare parte datorită ploilor abundente din ultima perioadă.
[Vizitat în 08.05.2022]
Leave a Reply