Una dintre principalele atracții din Honolulu este Diamond Head și reprezintă o excursie obligatorie pentru turiștii ajunși în Waikīkī. Ca să ajung la Diamond Head am luat autobuzul nr. 2 de pe Kalakaua Avenue, din Waikīkī, care m-a lăsat pe Diamond Head Road, la vreo 15 minute de intrarea în crater.
Intrarea în crater se face printr-un tunel, care are la intrare o poartă, care spre norocul meu era pe jumătate deschisă. Imediat după tunel am ajuns la centrul de vizitare micuț, unde am plătit o taxă de vizitare de 1 $. Tot, aici există și o parcare pentru cei care vin cu mașina.
Cunoscut inițial sub numele de Lēʻahi, numele i-a fost schimbat în Diamond Hill la începutul secolului al XIX-lea de către englezii care au venit aici și au găsit cristale de nisip formate în urma erupțiilor vulcanului. Ulterior numele s-a schimbat în Diamond Head, nume care s-a păstrat până în prezent.
De la centrul de vizitare am pornit spre vârful Lē’ahi, pe alee accesibilă în prima secțiune tuturor categoriilor de turiști. Aleea urmează o potecă construită inițial în 1908 ca parte a sistemului de apărare a coastei insulei O’ahu. Lungimea totală a traseului este circa 1,2 km, iar diferența este de vreo 170 m. După ce se traversează baza craterului, începe urcarea pe un versant de tuf erodat de-a lungul timpului, fapt pentru care poteca s-a betonat. Poteca continuă cu o secțiune de trepte și un tunel de vreo 50-60 m, construit inițial pentru accesul la o stație de control a incendiilor finalizată în 1911. În vârf totul este betonat, aici existând ruinele unui buncăr din vechiul sistem de apărare și ale unui far.
Dincolo de bucățile de beton, care mi-au adus aminte de betoanele de pe Pietrosul Mare din Munții Rodnei, priveliștea este un extraordinară în toate direcțiile. Totuși, priveliștea către Waikīkī, este cea mai interesantă și surprinzătoare într-o oarecare măsură, ținând cont că numai aici par să fie clădiri de peste zece etaje în tot Honolulu.
La întoarcere am mai pierdut puțin timp prin crater încercând să fac poze la niște păsări exotice și citind informațiile destul de multe despre zonă. Se pare însă că majoritatea păsărilor și a vegetației nu sunt native, ele fiind introduse la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Drumul până în Waikīkī l-am făcut pe jos, bucurându-mă de o plimbare printr-o zonă aproape rurală a Honolulului.
[Vizitat in 05.09.2016]
Leave a Reply