Pentru ultima parte a circuitului nostru prin India, ne-am întors din Jodhpur la New Delhi cu un tren de noapte. Am avut locuri la vagonul de dormit și drumul a fost decent. După ce am lăsat bagajele la hotel (făcând totodată check-in-ul și primind o cameră), am plecat plini de speranțe să vizităm Fortul Roșu (Red Ford) din New Delhi. Ne-am dat jos la stația de metrou Chandni Chowk, de unde, cu ajutorul GPS-ului uman (adică întrebând) am ieșit pe la locul potrivit. După câteva străduțe înghesuite stânga – dreapta am ieșit într-un bulevard destul de lat. În scurt timp am fost la intrarea în Red Fort. Înainte de intrare am fost avertizați, probabil de un oficial de la Red Fort, să avem grijă la buzunare. Ne-am luat bilete și ne-am pus la coadă; una mare dar nu ca la ieșire. Ne verificau de bombe, dar spre deziluzia lor noi nu aveam așa ceva. În plus chiar lângă intrare am văzut și cea mai mare cazemată din saci de nisip, și armele pregătite în caz de ceva. De fapt nu trebuie să uit să amintesc că peste tot erau astfel de cazemate, mai ales la metrou. Poate ca știu ei mai bine de ce este nevoie, iar pentru noi este mai bine că nu am aflat la ce sunt necesare.
Red fort este un complex construit în sec. al XVII-lea, în vechea cetate Delhi, de către împăratul mogul Shah Jahan. El a servit ca reședință și capitală a împăraților moguli până în anul 1857, când împăratul mogul Bahadur Shah Zafar a fost exilat de către guvernul indian britanic.
În fine, imediat după intrare ne-a întâmpinat poarta Lahore foarte impunătoare, urmată de bazarul Chhattar, singurul bazar acoperit din Delhi. Mai departe am ajuns la Diwan -I-Aam (sala de audiențe publice), o sală impunătoare care adăpostește tronul și am pornit mai departe către celelalte anexe ale complexului. Per total dezamăgitor. Degeaba am încercat noi să mai dregem busuiocul cu o expoziție minusculă de arme și un muzeu dedicat independenței că tot dezamăgitoare a fost vizita. Păcat de poarta de intrare și zidul exterior, unde am zăbovit ceva mai mult să ne facem câteva poze, în condiții improprii de lumină.
Am plecat destul de plictisiți mai departe, pe lângă zidul fortului. La capătul său am făcut stângă și apoi am pornit pe un bulevard destul de larg și pustiu. Nu după multă vreme am ajuns în parcul care adăpostește locurile în care au fost incinerați Mahatma Ghandi și Indira Ghandi (care n-a fost fiică-sa). Noi ne-am oprit la Mahatma Ghandi. Ne-au pus să ne descălțăm ca să mergem 20 m pe o alee udă și rece. Se pare că pe lângă faptul că sunt mizerabili, indienii ăștia mai au și o cultură care îi împing spre mizerie. În loc sa angajeze un om sa facă curățenie, angajează unul care să păzească șoșonii, și să mai ceară si bacșiș.
De aici am plecat mai departe la un muzeu dedicat în întregime lui Mahatma Ghandi. Contrar imaginii publice pe care a promovat-o, adică un moșneag în baston, în chiloți (presupun) cu o bucata de pânză pe el și atât, se pare că a fost o persoană care a studiat dreptul la Londra, a inițiat mișcări de proteste ale indienilor în Africa de Sud, a călătorit pe toate continentele și s-a întâlnit cu cele mai mari personalități ale vremii. În plus i-a sabotat pe englezi nu prin arme ci prin pacifism. A promovat și folosirea forței de muncă autohtone împotriva tehnologiei adusă de englezi (părerea mea că asta aduce mai degrabă a prostie, întrucât a respins progresul și asta se vede și acum în sărăcia din India). Pe de altă parte deși a colaborat cu liderii islamici se pare că în final n-a putut controla relația hindusă-islamică, mai ales când India a căpătat independența și a pierdut cam jumătate dacă nu 2/3 din teritoriu în favoarea musulmanilor (Pakistan și Bangladesh).
De la muzeul lui Ghandi am pornit la cea mai mare moschee din India: Jama Masjid. După ce am răzbit cu greu prin furnicarul bazarului din față moscheii, am ajuns la intrarea principală. Aici, spre ghinionul nostru, un musulman nesimțit a zis că nu putem intra nici chip pe această intrare. Întâi a zis ca nu putem cu camere foto, decât dacă plătim, după care că ne trebuie și bilete că doar nu suntem musulmani și așa mai departe, de a reușit să irite pe toata lumea, nu numai pe noi, nefiind sigurii turiști. Am pornit la altă intrare și am reușit să intrăm. Prețul pe camera foto 200 rupii. Nesimțiții voiau sa ne ia bani și pe camera foto de la telefon, așa că cel puțin în ceea ce mă privește am luat la mine telefonul Valentinei să nu care cumva să aibă idei (indienii nu Valentina).
Moscheea, construită cam prin aceeași perioadă ca Red Fort, nu este la fel de impunătoare ca cea de la Fatehpur Sikri, așa ca după o scurtă vizită am pornit mai departe. Am tras un ocol al moscheii și ne-am oprit să luăm masa de prânz la un McDonalds. Așa aglomerație n-am văzut de multă vreme. Nu știu cauza, dar parcă tot orașul se hotărâse în ziua aceea să mănânce la McDonalds. Am reușit să ocupăm o masă destul de repede, însă până au preparat mâncarea a trecut vreo 30 min. Cred că atunci s-au dus să prindă puii.
Plictiseala zilei trebuia într-un fel completată, așa că am pornit spre piața de mirodenii, că doar eram în țara mirodeniilor. Am găsit-o, deși la ora respectivă (aproape de înserat) unele magazine/tarabe erau deja închise. Mare lucru n-am luat, însă am stat de vorba cu niște vânzători/patroni care ne-au explicat de toate, mai ales unul dintre ei care părea super școlit și vorbea o engleză perfectă.
Leave a Reply