Am ajuns în Chongqing pentru o întrunire cu studenții la Universitatea din Beibei, o suburbie a metropolei din centrul Chinei. Chongqing este unul dintre cele 5 mari orașe ale Chinei (celelalte fiind Beijing, Guangzhou, Shanghai si Tianjin). Municipalitatea a fost creată în 1997, când a fost “desprinsă” din provincia Sichuan, în prezent fiind una dintre cele 4 municipalități administrate direct de la nivel central. Situat în zona de sud-vest a Chinei (după părerea mai degrabă în zona centrală), în zona fluviului Yangtze, este practic singura de acest gen situată în interiorul țării (restul fiind în apropiere de coastă). De fapt se pare că prin desemnarea acestei municipalități se dorește și crearea unui puternic centru economic în interiorul Chinei, astfel încât să se mai disperseze din presiunea actuală în zona de coastă. Noi n-am văzut cam nimic din oraș. După ce ne-am cocoțat pe niște autostrăzi suspendate, stând în mai multe blocaje, n-am putut vedea nimic din cauza ceții. Se pare că ceața este permanentă aici, așa că sunt șanse minime de văzut orașul indiferent de anotimp.
Drumul dintre Beibei până la Dazu este de circa 100 km (luând în calcul și o mică escală pe care am făcut-o pe drum) și este în mare parte pe autostradă. Prima escală în Dazu am făcut-o la un restaurant din zona sitului, fiind invitați de gazdele din Beibei.
După un prânz generos am pornit spre obiectivul nostru: Dazu Rock Carving. Obiectivul cuprinde o serie de sculpturi cu tentă religioasă realizate în stâncă. Sculpturile sunt localizate în mai multe zone: Beishan, Baodingshan, Nanshan, Shimenshan și Shizhuanshan și din punctul meu de vedere sunt deosebit de impresionante.
Cele mai vechi sculpturi datează de prin anul 650 de la începutul dinastiei Tang. Totuși perioada de mari realizări a început în secolul IX-lea, când Wei Junjing a realizat sculpturile de pe Muntele Beishan. Exemplul său a fost urmat de către populația locală, nobilime, călugări etc, în timpul celor cinci dinastii (și zece regate) din perioada (907-965), după prăbușirea dinastiei Tang.
Apogeul a fost atins în sec. al XII-lea, în timpul dinastiei Song, când atunci călugărul budist Zhao Zhifeng a început sa lucreze la sculpturile mai elaborate de pe Muntele Baoding, dedicând 70 de ani de viață acestui proiect. Sculptura în stâncă a continuat și în perioada dinastiei Ming (1368-1644) și Qing (1616-1911).
Însumând numărul statuilor se pare că sunt de ordinul zecilor de mii (după unele surse chiar 50.000 de statui) și circa 100.000 de caractere chinezești sculptate în toate locațiile.
Izolarea și inaccesibilitatea multora dintre ele, a contribuit la protejarea lor de vandalismul anti-religios al Revoluției Culturale, din perioada de ”înflorire” a comunismului. Includerea lor în circuitele turistice a început în anul 1961, pentru chinezi, și în 1980 pentru străini, fără să existe vreun drum câtuși de cât accesibil în zona până în 1975. Sculpturile au fost listate de UNESCO în lista siturilor patrimoniului mondial în anul 1999.
Cele mai importante statui se găsesc pe Muntele Baoding și Muntele Beishan. Sculpturile în stâncă de la Beishan, situate la aproximativ 2 km de centrul orașului Dazu, au fost realizate în principal în perioada dinastiei Tang și au ca substrat religios budismul.
În ceea ce privește sculpturile de pe Muntele Baodingshan, situate la circa 15 km de Dazu și concentrate în 13 locații, dintre care cele de la Dafowan sunt realizate la scara cea mai mare și au și cea mai mare valoare artistică. În plus sunt păstrate și în cea mai bună stare. Acesta a fost și locul vizitat de noi. Statuile inspirate din cultura budistă sunt sculptate în stânca unei văi în formă de potcoavă, pe o lungime de circa 500 m și cu o înălțime de circa 15-30 m.
Vizita noastră a fost cu ghid care ne-a explicat ce și cum, însă ne-a cam pierdut pe drum, fiind absorbiți mai mult de ceea ce vedeam decât de poveste. În orice caz eu am fost foarte încântat și recunosc că nu prea îmi ardea la momentul respectiv de comentariile pline de detalii istorice locale mă cam depășesc.
Nu știu exact cât a durat vizita, probabil nu cu mult peste 1 oră, însă cred că merită cel puțin 2-3 ore poate chiar o jumătate de zi, mai ales dacă ai și un ghid cu tine (ghidul oricum este doar pentru o oră). Pozele poate nu sunt cele mai concludente, însă ținând cont de faptul că nu am avut ocazia să-mi programez vizita în funcție de cea mai bună lumină, cred ca sunt în regulă, cel puțin din punctul meu de vedere.
Leave a Reply