Damavand

Decizia de a merge pe Damavand nu a fost cea mai simplă. După ce Bogdan, un amic mare amator de munte, mi-a spus că pleacă să escaladeze muntele, am tot încercat să vad dacă găsesc o ofertă de zbor la un preț rezonabil, pentru aceleași coordonate. Într-un final, după mai bine de o lună, am reușit să găsesc o ofertă bună și m-am alăturat grupului de 4 persoane deja stabilit inițial.

Despre pregătire, nu pot să spun decât că mi-am completat cât de cât echipamentul, însă am rămas restant la capitolul pregătire fizică. Perioada aleasă a fost 1 – 8 august 2019, perfectă din punct de vedere al escaladării Damavandului, dar și cea mai aglomerată perioadă.

Am aterizat pe aeroportul din Teheran pe 2 august, pe la 3 dimineața și a durat aproape 2 ore până ne-am luat viza (am optat pentru visa–on-arrival, fără înregistrare în e-visa sau alte demersuri). Pe la ora 5 dimineața am reușit să ne cazăm la hotelul Novotel de lângă aeroport. După un somn scurt am pornit spre Damavand. Prima oprire am făcut-o la singura casă de schimb din aeroport, ca să ne schimbăm niște bani și unde ne-au fost refuzate niște bancnote pe motiv că erau ediție mai veche. Inițial am vrut să mergem către autogara din est (Tehranpars) cu metroul, dar se pare că pe linia de metrou care pornește de la aeroport spre linia principală are un program foarte ciudat: un metrou pe oră. Așa că am optat să mergem până la Polour cu un taxi-microbuz, mai ales că prețul împărțit la 5 persoane a fost unul acceptabil (undeva sub 15 USD/pers).

După ce am trecut, fără să ne oprim, pe lângă monumentul dedicat alpiniștilor, aflat la intersecția dintre drumul Teheran – Amol și drumul spre vârf, ne-am oprit la cabana Federației Iraniene de Alpinism (tabăra 1), care este la o altitudine de 2270 m. Aici am plătit taxa de acces pe munte (50 USD/persoană), ne-am scris singuri numele pe bilete, iar după ce am băut câte un ceai oferit de gazde, am închiriat o mașină de teren pentru transferul la Goosfand Sar, la tabăra de la 3040 m. Citisem că drumul este plin de praf, însă de la cabană am mers kilometri buni pe asfalt (pe drumul care face legătura între Polour și Rieh), până am dat de drumul neasfaltat. A fost momentul când am intrat într-un nor de praf. Respiram deja praf de Damavand, care era peste tot, inclusiv în interiorul mașinii, nu numai pe lângă mașină.

Nu cred că a trecut mai mult de o oră din momentul când am ajuns la Cabana Federației de Alpinism și până am ajuns la Goosfand Sar. Aici este punctul de plecare pentru escaladarea muntelui și unde se face transferul de la mașinile 4×4, la transferul bagajelor cu catârii, pentru etapa următoare. Goosfand Sar este și un loc unde se poate sta mai mult pentru aclimatizare, lucru pe care l-am stabilit și noi. În această zonă există o moschee numită Saheb Zaman (sau Saheb al Zaman), un adăpost – refugiu și o stână cu anexă pe post de magazin (sau poate invers).

Următoarea etapă a fost să ne campăm. Ținând cont de toate informațiile care spuneam că vara este supraaglomerat și există riscul să nu găsim locuri de campare, am decis să ne luăm corturile. Într-un final am avut 4 corturi, pe care le-am instalat în apropierea moscheii, pe un strat destul de gros de praf. Eu, Bogdan, Cristi și Teodor (Nănașu’) ne-am cazat fiecare într-un cort, în vreme ce Alin, care a optat să nu-și care rucsac, s-a cazat la priciurile de la moschee, unde a fost singur.

La tabăra de la Goosfand Sar, în magazinul de lângă stână, se găsesc cam de toate: apă, pepeni, dulciuri, dar și niște produse locale cum ar fi un fel de ayran (iaurt cu apă) fermentat și o supă locală. Din exces de zel, Bogdan a optat pentru supa locală, așa că noaptea și-a petrecut-o mai mult la toaletă decât în cort. Deși ne-a oferit și nouă câte o porție, se pare că am făcut bine că l-am refuzat.

Spre seară am pornit la o scurtă plimbare până pe la 3100 m sau ceva mai mult (orientativ). În cele din urmă ne-am retras în corturi destul de devreme, însă agitația din tabără a continuat până târziu, atât din cauza turiștilor care coborau și erau preluați de mașinile 4×4, dar și din cauza caprelor care mișunau pe lângă noi în timp ce se îndreptau spre stână. Așa că, într-un final, am reușit să dorm destul de puțin, în scurta perioadă de liniște care a fost până la agitația de a doua zi dimineața.

A doua zi ne-am trezit fiecare cum am putut (unii mai odihniți alți mai puțin) și ne-am pregătit pentru etapa următoare. După ce ne-am strâns bagajele, băieții au negociat cu localnicii pentru catârii care să ne transporte rucsacii până la ultima tabără, denumită Camp3 Bargah Sevom. Prețul pe bagaj a fost de cca 10 USD, iar separat s-au plătit și sacii de rafie în care au fost puși rucsacii. Între timp, soseau grupuri noi de turiști, care erau curioși să stea de vorbă cu noi să ne întrebe diverse și totodată să ne dea sfaturi pentru vârf.

Cred că am pornit spre Bargah Sevom pe la ora 10. În prima secțiune am mers împreună, dar nu după mult timp ne-am despărțit, așa că fiecare a mers cum a putut. Bineînțeles că Bogdan a luat-o înainte și a ajuns primul în vreo 2 ore, timpul estimat de localnici fiind de 4 ore. Cam atât mi-a luat și mie să urc, în vreme ce ceilalți au urcat puțin mai greu, mai ales Alin, care nu era familiar cu urcările pe munte. Când am ajuns eu, Bogdan cred că deja se plictisise și în același timp făcuse cunoștință că toată populația Iranului prezentă pe munte. Nici n-am apucat să-mi trag sufletul bine, că deja m-a luat să-mi arate unde este bucătăria, toaletele, apa și unde ar fi bine să ne punem corturile.

Camp3 Bargah Sevom (4220 m altitudine) este ultima zonă de campare de pe ruta sudică (ruta noastră). În partea de sus este cabana, construită de Federația de Alpinism, probabil în ultimii 10 ani. Ca să ajung la ea am trecut prin zona amenajată pentru corturi, niște terase de lățimea unui cort, făcute atât ca să nu-ți pui cortul în pantă, cât și ca să te apere de vânt. Ce este drept, vântul bătea destul de bine, așa că după ce au venit și ceilalți, am decis că poate este mai bine să ne cazăm în cabană. Poate din cauza altitudinii, sau poate a oboselii, cert este că ne-am chinuit binișor să cărăm bagajele de la locul de debarcare a lor până în cabană.

Mai spre seară am tras o plimbare ușoară pe drumul către vârf, dar fără să mergem prea departe și fără să depunem un efort substanțial. Ce este clar, este că ni s-a spus că ne trebuie mănuși pe vârf, accesorii pe care nu le aveam nici eu și nici Bogdan. Din vorbă în vorbă, Bogdan a avut noroc cu un cuplu de iranieni care s-au oferit să-i împrumute o pereche de mănuși. În ceea ce mă privește, n-am fost așa norocos, așa că mi-am pregătit o pereche de șosete. Restul timpului l-am petrecut prin sala de mese, discutând între noi sau cu localnicii și mâncând în mare parte de la pachet. Există și posibilitatea de a cumpăra diverse feluri de mâncare, dar după experiența cu supa locală de la popasul precedent, am zis pas. Alin a insistat să luăm niște ouă ochiuri, condimentate cu ceva ce n-am înțeles ce este.

Cred că era ora 10 când ne-am decis să mergem la culcare. Nu știu ceilalți (Nănașu’ cam sforăia), dar eu n-am reușit să adorm nici după vreo 2 ore. Când credeam că în sfârșit s-a făcut liniște, a început agitația. Mai întâi s-au trezit cei care plecau în traseu la ora unu, apoi cei care plecau la oua două, urmați de cei care plecau la ora trei. Pe la 4 ne-am trezit și noi, că oricum nu puteam dormi. Pe lângă faptul că n-am reușit să dorm aproape deloc, m-am trezit și cu nasul înfundat (ca de altfel toți ceilalți). Așa că într-o dispoziție fizică cum nu se poate mai proastă, mi-am strâns repede bagajul, am mâncat niște alune și o napolitană, mi-am luat la revedere (se pare că nu m-a auzit nimeni) și am pornit fix la 4.30 dimineața. Nu știu cum ar fi fost la cort, poate că s-ar fi dormit mai bine sau poate că vântul puternic sau vecinii de cort ar fi avut același efect de zgomot.

De regulă eu am un mers cam neregulat, așa că la efort mare mă simt mai bine dacă sunt lăsat să merg în ritmul propriu. Acesta este și motivul pentru care am optat să plec înainte. Numai că spre ghinionul meu, imediat ce am plecat s-a ”agățat” de mine un iranian de origine kurdă pe nume Ali, care mi-a dereglat puțin ”ritmul”. Degeaba am încercat să-i spun că eu merg încet, că n-am scăpat de el decât când a început să se lumineze de ziuă un pic. Între timp ne-am intersectat și cu prima persoană care cobora, unul dintre cei 2 spanioli, care n-a reușit să ajungă prea departe. Între timp au plecat și ceilalți și probabil că după vreo oră sau mai bine, Bogdan m-a depășit, dar nu ne-am văzut.

Din punct de vedere fizic nu trecuse nici măcar o oră și eram terminat. La fiecare vreo 10 m făceam o scurtă escală. Pentru mobilizare personală, mi-am fixat și un prim obiectiv vizual: Cascada de Gheață, situată pe la 5000 m, dar pe altă muchie a muntelui. La un moment dat aveam un grup destul de static în față. Cu toate că grupul se mișca foarte lent, n-am reușit să-l ajung, eu fiind și mai lent. Dincolo de neputința de a merge, pe la 5000 m m-a luat un somn de zile mari, așa că de fiecare dată când mă opream după cei 10 m parcurși între opriri, mă așezam pe o piatră și moțăiam. Am moțăit la un moment dat vreo 20 min (pe ceas), timp în care am și visat, așa de obosit m-am simțit. Este clar că și altitudinea influența performanțele mele, dar cred că și fără altitudine tot așa aș fi mers. Între timp, mai venea din spate  câte un grupuleț, care deși nu mergea repede, mă depășea cu ușurință. Grupuri mici au început să vină și din față. Partea bună a fost că în afară de oboseală, care eu am pus-o pe seama celor 3 nopți în care nu m-am odihnit bine sau mai deloc, nu m-a durut capul din cauza altitudinii. Aveam o mică mahmureală, tipică pentru oboseală, dar nimic important. N-am reușit nici să mă hidratez bine, deși am încercat să fac acest lucru destul de des. Despre mâncare nici nu se punea problema, cel puțin nu puteam mânca eugenii și batoane, adică ce aveam la mine. Recunosc că aș fi avut poftă de o friptură, dar așa ceva nu aveam.

Pe la altitudinea de 5100 m (am verificat tot timpul altitudinea pe o aplicație de pe telefon), m-am intersectat și cu Bogdan, care deja cobora. El a reușit să urce în 4 ore, dar mi-a spus că sus l-a cam luat durerea de cap, așa că a pornit repede la vale. Mi-a mai dat sfaturi utile și mi-a spus că sus bate vântul foarte tare și să am grijă să nu iau pieptiș ultima pantă, ci mai degrabă să ocolesc prin dreapta.

La puțin timp după ce m-am intersectat cu Bogdan, probabil pe la 5200, am dat la boboci și am reușit să dau afară napolitana și cele câteva alune mâncate. Tot răul a fost spre bine, fiindcă fizic m-am simțit mai bine. Asta nu înseamnă că am zburdat, dar până atunci simțeam ceva arsuri pe interior, care au dispărut în mare parte. În fine, era o secțiune mai dificilă, pe care am parcurs-o în stilul meu, cu viteza unei țestoase rănite.

A mai trecut ceva timp până am ajuns la ultima parte, ”plaja” de sulf cum i-a spus Bogdan. Vedeam vârful era la vreo 200 m în fața mea, dar eram foarte obosit să-l escaladez, vântul bătea crunt, șosetele folosite pe post de mănuși nu-și făceau bine treaba, iar ocolul spre dreapta părea un coșmar și mai mare. Așa că, ușor – ușor, mergând fie mai spre dreapta, fie  în zig-zag încercând să urmăresc niște urme, am reușit să ajung fix în zona centrală (cea pe care o vedeam de mai jos). Cu mare greutate am escaladat niște pietre mai mari, acoperite parțial cu sulf și am ajuns sus. Era deja 12.30, adică 8 ore de când am pornit, dar obiectivul fusese atins, eram pe vârf.

Craterul Damavandului nu este foarte spectaculos și cam jumătate era acoperit cu zăpadă. Am profitat de faptul că în același timp cu mine a mai urcat și un grup de vorbitori de germană, și l-a rugat pe primul dintre ei (care era și cel mai în vârstă) să-mi facă niște poze. Mi-am făcut și eu niște selfie-uri, dar nu prea mă pricep la așa ceva. Am petrecut pe vârf circa 45 min, timp în care am încercat să mă și odihnesc puțin, fiindcă știm că urmează un drum lung până jos. Într-un final am pornit de pe vârf spre partea estică, că să văd și zona de emanații de sulf, unde m-a oprit puțin pentru poze, după care am pornit la vale.

Am optat la coborâre pentru un traseu mai rapid. Într-o primă fază am pornit printr-un grohotiș, aflat în lateral față de muchia pe care urca poteca spre vârf. Am încercat să zburd ca o capră neagră, dar nu eram sigur dacă opțiunea aleasă este OK, așa că am reintrat în traseu. Totuși, pe la 5100 m, unde era o mică șa, m-a depășit grupul german, care avea și ghizi locali, și am văzut că abordarea lor este direct prin grohotișuri. Am pornit după ei, dar pe la jumătatea drumului s-au depărtat de mine. A fost momentul în care am început din nou să mă deplasez încet cu escale lungi, deși fizic mă simțeam bine. Bocancii mi s-au umplut repede cu pietricele, dar am optat să merg mai departe fără să pierd timpul ca sa le scot, n-aș fi făcut altceva decât să fac loc altelor. Ce este drept, m-au ajutat și noile șosete special achiziționate și care n-au permis pietricelelor să ajungă la piele.

Am ajuns la Camp3 Bargah Sevom după fix 3 ore de când am plecat de pe vârf, adică pe la 4.15, și la aproape 12 ore de la plecarea în tură de dimineața. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi scot pietrele din bocanci. Cred că aveam vreo 5 kg în plus și după 10-15 min tot mai curgeau pietricele din bocanci. Odată operațiunea încheiată, am încercat să văd ce face echipa, dar echipa nu mai era. Stabilisem cu Bogdan să plece înainte și să mă aștepte la Goosfand Sar.

Am pornit mai departe spre Goosfand Sar, cu un entuziasm și o viteză apropiate de zero. Pe drum am aflat de la un iranian că grupul de români este jos, așa cum convenisem cu Bogdan. Partea bună a fost că după 15-30 min, mi-am revenit (poate și datorită altitudinii mai mici) și am accelerat de la viteză zero, la fugă. Am ajuns jos aproape la 7 pm, la exact 2 ore după ce am pornit de la cabana Bargah Sevom, asta după ce m-am mai oprit la o ședință foto cu un alt grup de iranieni.

La Goosfand Sar echipa era pregătită de plecare, bagajele aproape urcate pe mașina 4×4 și numai eu mai lipseam. Deși știam că restul echipei nu a reușit să ajungă pe vârf, am aflat că Teodor și Cristi au ajuns până aproape de 5000 m și s-au întors pentru că aveau ceva dureri de cap (rău de altitudine), iar Alin până ceva mai jos. Oricum, cu excepția lui Teodor, toți ne-am depășit limitele anterioare.

De la Goosfand Sar a urmat același drum prăfuit, dar parcă praful era mai dens ca la urcare. De data aceasta și drumul a părut mai lung, poate și din cauză că roverul era unul mai mic, iar noi stăteam mai înghesuiți ca de obicei. L-am rugat pe șofer să ne ducă până în Polour, într-o zonă în care speram să găsim ceva cazare pentru noaptea respectivă și ceva ape termale pentru a doua zi. Din păcate nu am găsit cazare, însă restaurantul din zonă avea cam tot ce doream noi (Bogdan a fost super încântat de friptura de miel).

Fără opțiuni de cazare în zonă, am decis să mergem la Teheran. Drumul este de cca 80 km. Patronul restaurantului a sunat după un taxi și în cca 15 minute aveam unul. Numai un taxi, în condițiile în care noi eram 5, cu rucsaci, iar eu (la peste cele 80 kg ale mele) eram cel mai mic. În plus, portbagajul părea jumătate plin. Nu știu cum a reușit să bage toate bagajele mari, iar cele mici au rămas cu noi. Așa că unul în brațele celuilalt ne-am îngrămădit într-un taxi. Cred că drumul a durat cca o oră, timp în care am mers fără să fie nevoie să oprească la vreun semafor. Șoferul habar n-avea engleză, așa că n-am putut să stabilim unde să ne lase. Ne-a lăsat undeva în zona autogării Tehranpars. Vis-a-vis am găsit un hotel (Shahr), care după ce inițial ne-a spus că nu are locuri, brusc au găsit ceva. Ne-a costat în total cca 100 USD (2 camere, una de 3 și una de 2 locuri). A fost locul perfect în care să ne spălăm și să ne odihnim după o tură de Damavand.

Ce aș schimba:

– Mai mult antrenament. Eu am reușit să ajung pe munte fără antrenament în prealabil. Nu mi-a fost ușor. Poate că dacă m-aș fi antrenat puțin înainte îmi era mai ușor. De ex. Bogdan a avut multe ture pregătitoare, iar forma lui a fost de invidiat.

– Mai puțin echipament de ordin general, mai ales că eu am avut cel mai greu bagaj.

– Cazarea. Nu aș mai merge cu cortul, aș opta pentru cabană, dar acum știm sigur că nu trebuie să se planifice tura pentru zilele de joi și vineri, ținând cont de faptul că vineri este liberă în Iran. Bagajul s-ar reduce considerabil. În opțiunea cu cort, ar fi de dorit unul foarte mic, de creastă, mai ales dacă este folosit individual.

– Nu aș mai căra atât de multe batoane, eugenii, biscuiți etc. Poate că era mai bun un pateu sau ceva mai consistent. Biscuiți există și acolo, la un preț decent.

– Sacul de dormit. Mi-am luat unul pentru vreme foarte rece (rezistent la -19 grade). În cabană nu este chiar așa frig, iar unul bun pentru 0 grade, cred că era mai bun. Unul dintre motivele pentru care n-am dormit a fost și că în sac era prea cald, iar fără sac prea frig.