Chicago

Așa cum am amintit și în altă postare, am ajuns în Chicago cu totul și cu totul întâmplător, într-o escală de vreo 12 ore, prea puțin timp pentru o vizită cât de cât și prea mult pentru o escală. Cu toate acestea n-am vrut să irosesc șansa de a vizita Clădirile arhitectului Frank Lloyd Wright, propunere UNESCO la momentul respectiv. După ce am mers în cele două extremități ale orașului pentru a vizita cele câteva case proiectate de Frank Lloyd Wright, m-am îndreptat spre centrul orașului să iau puțin pulsul orașului. Prima escală am făcut-o într-un mall, unde n-am cumpărat nimic, dar am servit masa la un junk food.

Știam că în zona centrală este un pod pietonal, așa că prima mea destinație a fost să vad acest pod, la care am ajuns imediat. Podul a fost construit în 2004 ca parte a Parcului Mileniului (Millennium Park), fiind proiectat de arhitectul Frank Gehry. Numele podului este BP, fiind botezat cu numele sponsorului care a 5 milioane de dolari pentru construcția sa, compania energetică BP. Podul face legătura între Millennium Park și destinațiile din est, peste Columbus Drive, fapt pentru care construcția s-a făcut și cu scopul atenuării zgomotelor din trafic.

După ce m-am plimbat puțin pe pod și am admirat zgârie – norii din apropiere, m-am îndreptat spre locul în care mi s-a părut mie că sunt mai mulți turiști. Așa am ajuns la Crown Fountain, o structură interactivă proiectată de arhitectul catalan Jaume Plensa. La fel ca și podul pietonal BP, structura a fost inaugurată în 2004 și a costat vreo 17 milioane de dolari. Fântâna este compusă din două turnuri de circa 15 m fiecare și un bazin între ele. Turnurile sunt ”dotate” cu LED-uri prin intermediul cărora se afișează videoclipuri. Nici muzica nu lipsește.

Mi-am continuat plimbarea către inima financiară a orașului și în scurt timp eram înconjurat de cele mai reprezentative clădiri ”zgârie-nori” din Chicago, printre care și Trump Tower. Privind turnurile și amintindu-mi pățania de dimineață de la Casa Frederick C. Robie, când mi-au trosnit pantalonii în vreme ce bagajul era în aeroport nu m-am gândit decât la cartea lui Ion Cristoiu – Lumea văzută de un roman rupt in fund. Timpul trecea, așa că n-am zăbovit prea mult și m-am îndreptat spre una din stațiile de metrou.

Mergând spre metrou, nu am putut să nu remarc discrepanța dintre zona cu zgârie-nori și străzile pe care trece metroul vechi de vreo sută de ani sau mai bine și care dă impresia de o zonă de mahala de periferie. Practic, metroul este ”cățărat” pe o structură de metal și acoperă străzile dintr-o parte în alta, distanța dintre metrou și clădiri fiind extrem de mică. Ca o consecință, nici soarele nu pătrunde la nivelul trotuarului, lucru care pentru mine a fost oarecum șocant. În orice caz, îmi doresc să am posibilitatea să revin în Chicago pentru o vizită adevărată, nu numai pentru o escală între două avioane.

Vizitat in septembrie 2016