Cele patru ascensoare de pe Canalul Central și împrejurimi lor, La Louviere și Le Roeulx (Hainault)

Într-o evadare de jumătate de zi din Bruxelles se poate ajunge, în circa o oră la La Louvière, de unde se poate schimba cu un alt tren spre Thieu, haltă situată chiar la una dintre extremitățile Canalului Central.

Așa cum este prezentat pe site-ul UNESCO, cele 4 lifturi de pe Canalul Central și structurile din vecinătate asociate acestora reprezintă un exemplu remarcabil și bine conservat de peisaj industrial de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ele reprezintă apogeul în ceea ce privește tehnologia construcției de canale din secolul al XIX-lea, fiind singurele ecluze hidraulice construite care încă au fost păstrate intacte.

Istoria lor este de fapt mult mai îndelungată. Astfel, o dată cu revoluția industrială s-a constatat că este dificil transportul cărbunelui dinspre zona Charleroi spre Franța, din cauza drumurilor proaste și lipsa unui curs de apă navigabil. Așa s-a ajuns ca după construirea mai multor canale (de ex. Charleroi – Bruxelles, Mons-Condé/Franța) singura zonă din provincia Hainault fără o conexiune corespunzătoare a rămas cea dintre Charleroi și Mons. Acest lucru l-a determinat pe Napoleon I să dea un decret imperial privind construirea Canalului Central.  Acest lucru se întâmpla în 1810, însă pregătirile au durat până în 1871, când guvernul belgian a decis finanțarea canalului. Problemele majore în construcția canalului au fost legate pe de o parte de volumul de apă mic al râului Thiriau, pe de altă parte de diferența mare de nivel existentă între canalele Charleroi-Bruxelles și Mons-Condé, de aproape 90 m.

Soluția a venit prin punerea în aplicare a tehnologiei brevetate de inginerul englez Edwin Clark și pusă în aplicare pe Canalul Trent-Mersey din Marea Britanie, canal construit între 1872 – 1875. Decizia finală privind începerea construcției a fost luată în 1884, iar finalizarea primului ascensor (liftul nr. 1 Houdeng-Goegnies) s-a făcut în 1888, la inaugurare participând și regele Belgiei Leopold al II-lea.

De fapt, termenul de lift sau ascensor nu este cel mai potrivit, însă nici cel clasic de ecluză, care presupune pomparea ape în interiorul sau în afara unui bazin creat prin două porți situate pe cursul unui canal sau râu probabil nu este adecvat, întrucât liftul nr. 1 (Houdeng-Goegnies), cu o înălțime de 15,397 m, cuprinde 2 compartimente mobile (bazine), fiecare dintre ele susținute de un singur piston hidraulic, iar funcționarea făcându-se în așa fel încât în momentul în care unul dintre bazine este la nivelul superior celălalt este la nivelul inferior. Practic ecluza clasică este înlocuită de un mecanism hidraulic care urcă sau coboară bazinul cu tot cu barcă sau barjă.

Lifturile nr. 2 (Houdeng-Aimeries), nr. 3 (Bracquegnies) și nr. 4 (Thieu) au fost construite ceva mai târziu după darea în folosință a liftului nr. 1, din cauza unor probleme tehnice, dar și a primului război mondial. La construcția acestora s-au făcut și o serie de modificări față de proiectul de bază, rezultate și din experiența în utilizarea primului lift. Liftul 2 are 16,394 m, iar lifturile 3 și 4 câte 16,933 m fiecare. Cu toate acestea, principiul de funcționare a rămas neschimbat, modificările fiind în general la piesele hidraulice și pistoanele lor, precum și la porți. În cele din urmă, întregul canal a fost deschis traficului în 1917.

În 1957 s-a decis construcția unui nou Canal Central între Mons și Havre, care să permită navigarea unor vase mai mari, de până la 1350 tone. Acest lucru a condus la abandonarea treptată a vechiului canal, care a fost inclus în lista siturilor patrimoniului mondial UNESCO în 1998.

Alte construcții asociate sitului patrimoniului mondial sunt:

• Porțile de intrare din zona Houdeng-Gœgnies a canalului, reprezentată de structuri metalice cu rol de baraj sub formă de ghilotină. Ele erau închise atunci când prima ecluză nu funcționa.
• Cantina Italienilor Houdeng-Gœgnies a fost construită în 1945 și este locul în care mâncau emigranții italieni care lucrau în minele din zonă. Ea putea găzdui 256 de lucrători în 32 de camere. În 1984 este folosită în scop turistic.
• Regulatoarele și sifoanele Houdeng-Gœgnies, cu rol în reglarea nivelului apei, în special în perioade ploioase;
• Podul Capitte de la Houdeng-Gœgnies, denumit după numele familiei care locuia în casa de pe malul drept.
• Podul roșu Houdeng-Gœgnies, este un pod de cale ferată pe linia Erquelinnes Ecaussines, însă cu rol important în tracțiunea barjelor, prin cablurile legate de stâlpii de susținere.
• Podul de 100 metri de la Houdeng-Gœgnies, este un pod de cale ferată pe care se transporta cărbunele de la mina Bois-du-Luc la  stația Goegnies. Linia a fost abandonată încă din 1965, iar astăzi se văd doar stâlpii.
• Podul du Croquet Houdeng-Gœgnies este un pod mobil, care se poate ridica astfel încât să permită trecerea șlepurilor.
• Podul rotitor de la Houdeng-Aimeries, este un pod rotitor pus în miscare de un angrenaj acționat de o manivelă. Astfel, podul se rotea pe un pivot și era orientat de-a lungul canalului, pe centrul acestuia, pemițând trecerea a două barje simultan.
• Podul fix de la Bois-du-Luc – Houdeng-Aimeries, podul care face legătura cu satul minier Bois-du-Luc.
• Camera mașinilor Strépy-Braquegnies, comună atât pentru liftul 2 cât și pentru liftul 3, aflate la mică distanță unul de altul, adăpostește utilaje folosite de acestea.
• Podul rotitor de la Strépy-Bracquegnies, construit pe aceeași tehnologie ca podul rotitor similar;
• Podul cu contragreutăți de la Strépy-Bracquegnies, este un pod mobil care se ridică cu ajutorul unor contragreutăți pentru a permite trecerea bărcilor.
• Podul vechi de la Strépy, este de fapt o îngustare a canalului, ce permitea trecerea unui tramvai. Podul a fost distrus în urma unor greve din 1961 și nu a fost reconstruit niciodată, astfel încât să permită trecerea barjelor.
• Podul cu contragreutăți de la Thieu, care permitea legătura între satele Maurage și Thieu.
• Noua ecluză și stația de pompare de la Thieu, aflată în vecinătate (nu am o poză cu aceasta însă este impresionantă).
• Ecluzele dezafectate de la Thieu (nr. 1 și nr. 2).
• Podul cu contragreutăți de la Ville-sur-Haine.

 

Eu am reușit să vizitez canalul într-o după-amiază de septembrie. De la Bruxelles am luat trenul până la La Louvière, iar de acolo am făcut o scurtă escală al Eco-muzeul Bois du Luc (de asemenea sit al patrimoniului mondial). Din Bois-du-Luc am pornit pe jos până la Houdeng-Aimeries (punctul de informare nr. 13). De aici am pornit mai întâi spre amonte, până la liftul-ecluză nr. 1, după care ne-am întors și am continuat spre aval până la liftul-ecluză nr. 4 de la Thieu, de unde se vede foarte bine și noua ecluză de pe noul Canal Central. La întoarcere am luat un tren din halta Thieu (aflată la vreo 1-200 m de ecluza nr. 4) până în La Louvière (un tren pe oră și bilet cumpărat numai de la automat), iar acolo am schimbat cu trenul de Bruxelles.

În afară de cele 4 ecluze și canalul propriu-zis, de-a lungul acestuia sunt amplasate construcțiile asociate menționate mai sus, în dreptul lor ele fiind amplasate panouri informative numerotate, cu suficiente explicații pentru un turist mai puțin pretențios.

În cele din urmă vreau să recunosc că aș repeta vizita, însă mai puțin pe fugă. Totodată, aș alege și alt sens al traseului, fie din La Louvière spre liftul nr 1 și de acolo spre Thieu, fie în sens invers. Cred că merită ceva mai mult timp de explorat și zona Bois-du-Luc – Houdeng-Aimeries , dar și cele 2 orașe: Le Roeulx și La Louvière. Zona pare interesantă și pentru o vizită cu bicicleta, iar timpul minim de vizitat nu cred că trebuie să fie sub o jumătate de zi (ceea ce eu n-am avut la dispoziție).