După trei zile petrecute pe Insula Mare din Hawaii (Big Island), în care am vizitat Parcul Național Vulcanii din Hawaii și am urcat pe două dintre cele mai înalte vârfuri din întreaga zonă a Pacificului, Mauna Kea și Mauna Loa, am ales ca cea de-a patra zi să fie una mai relaxantă și anume un circuit de vizitare a principalelor cascade din zonă.
Prima escală am făcut-o la Cascada Curcubeu (Rainbow Falls), localizată chiar în Hilo. Drumul de la hotel și până la cascadă a durat circa 5-10 minute, fiind extrem de ușor de ajuns la ea inclusiv cu transportul public în comun. Cu o cădere de 24 m cascada, formată pe râul Wailuku, este considerată ca fiind una de dimensiuni reduse, comparativ cu alte cascade de pe insulă.
Cascada și-a căpătat numele datorită faptului că, în diminețile însorite, în jurul orei 10 dimineața, în vaporii formați de căderea apei se formează în mod frecvent câte un curcubeu. Chiar și în limba hawaiană, denumirea are legătură cu curcubeul, numele de Waiānuenue fiind tradus ca „apă curcubeu”. La baza cascadei este o peșteră, în care legendele locale spun că ar locui zeița hawaiană Hina, zeița lunii și mama semizeului Maui. Pentru cine este dornic de puțină mișcare, în partea stângă există niște trepte care duc la un punct de belvedere de deasupra cascadei.
Următoarea escală am făcut-o la Cascadele Akaka și Kahuna, unde am ajuns după ce am pornit din Hilo pe drumul care urmează coasta de nord est a Insulei Mari. Cascadele sunt interiorul Parcului Statal Akaka Falls și accesul se face pe bază de bilet. Există și o parcare cu plată, însă aceasta era plină și am fost nevoit să parchez pe marginea drumului, alături de alte zeci de mașini.
Cele două cascade pot fi văzute urmând un circuit prin de circa 750 m, care pornește chiar din parcare și se continuă într-o zonă de pădure tropicală. Prima cascadă de pe traseu este Kahuna, care are o cădere de 121 mm , dar care este un pic mai dificil de observat din cauza vegetației.
Principala atracție rămâne însă Cascada Akaka, formată de-a lungul râului Kolekole și care are o cădere de 135 m. De-a lungul traseului există mai multe puncte de belvedere din care poate fi văzută. Una din cele mai mari curiozități ale cascadei este faptul că o specie endemică de pești (‘O’opu’alamo’o), care trăiește de regulă în ocean, escaladează cascada de 135 m, pentru a-și depune icrele în zona superioară a râului.
Dincolo de cascade întreg peisajul este unul fascinant. Deși nu am fost pentru prima într-o pădure tropicală, în mod cert a fost pentru prima dată când am întâlnit o vegetație luxuriantă și o umiditate atât de mare.
Am plecat mai departe de-a lungul coastei și în scurt timp am ajuns la Waipio Valley Lookout. Aici este punctul terminus pentru majoritatea turiștilor care ajung în zonă, doar cei cu mașini 4×4 având permisiunea să coboare în valea Waipio, pe un drum care coboară aproape în linie dreaptă (fără serpentine) circa 305 m diferență de nivel în mai puțin de un kilometru și jumătate, fiind unul dintre cele mai abrupte drumuri din SUA. În schimb priveliștea este una de vis, în față fiind versanții abrupți de pe stânga Waipio, acoperiți de o vegetație luxuriantă Waipio, Pacificul și plaja neagră care se întinde de la o margine către alta a văii Waipio. Întreaga zonă a devenit celebră în 1995, fiind bucata de pământ care a fost descoperită în filmul ”Lumea apelor” (”Waterworld”).
Cascada Hiilawe (sau Hi’ilawe Falls) nu se vede de la punctul de belvedere, așa că am lăsat mașina în parcare și am pornit pe jos. După coborâre mi-am continuat drumul pe un drum neasfaltat sperând că pot ajunge în apropierea cascadelor. Din păcate în toată zona există proprietăți private, iar curioșii sunt avertizați să stea departe, lucru pe care l-am făcut și eu. Cu o înălțime totală de 442 m, dintre care 366 m într-o singură cădere, cascada Hiilawe este una dintre cele mai înalte cascade din Hawaii. În lipsa unui drum de acces până la cascadă, am încercat să o fotografiez și să o filmez din drum, însă efectul nu este același.
M-am întors, însă înainte de a urca în parcare am făcut o plimbare până la plajă, unde accesul este permis turiștilor. Plaja are nisip negru și acoperă aproape toată lungimea țărmului în zona văii Waipio. Deși plaja nu este amenajată și nici recomandată din cauza curenților marini, pe plajă erau numeroși turiști, așa că am profitat și eu de vremea superbă și am făcut prima baie în Pacific. Drumul de întoarcere până în parcare a fost destul de greu și am simțit panta abruptă din plin.
Am pornit înapoi spre Hilo, însă pe drum am mai făcut o escală, la Muzeul Trenurilor din Laupahoehoe. Acest muzeu prezintă o părticică din vechiul Hawaii. Am aflat de la ghidul care mi-a oferit informații că linia ferată a fost construită în 1899, pentru transportarea trestiei de zahăr de la plantațiile de pe coasta Hamukua a Insulei Mari, către fabricile de prelucrare a acesteia. Muzeul este amenajat în stilul anului 1900 și în el sunt expuse multe fotografii și obiecte din epoca respectivă.
[Vizitat în 27.08.2016]
Leave a Reply