Bethany-Beyond-the-Jordan

Vizita la locul în care Ioan l-a botezat pe Iisus Christos (sau Bethany-Beyond-the-Jordan) am programat-o după alte două vizite la Jerash și la Ajloun. Imediat după prânzul de la Ajloun am pornit spre valea Iordanului. După calvarul traficului din Ajloun și localitățile vecine ne-am înscris pe drumul muntos care duce spre valea Iordanului. Priveliștea este deosebită, mai ales că era pentru prima dată în excursie când coboram din munți spre Iordan și Marea Moartă, iar de sus se vede și Israelul sau Palestina, după alții. Până și telefonul mi-a urat bun venit în Israel. În plus nici distanța nu este foarte mare, probabil în 10 -15 km de serpentine și probabil nu mai mult de 20-25 km în linie dreaptă până în țara vecină. Șoseaua trece pe lângă un baraj și coboară destul de brusc în drumul 65, paralel cu râul Iordan.

De obicei accesul la Bethany se face dinspre Amman, de unde vin majoritatea turiștilor, așa că venind dinspre nord, unde nu sunt multe indicatoare spre locul sfânt, a trebuit să urmăm niște drumuri lăturalnice, multe părăsite, până am ajuns în parcarea de la obiectiv. Am parcat mașinile căutând în zadar un loc la umbră. Imediat a venit o persoană la noi zorindu-ne să ne luam mai repede bilete că pleacă autobuzul. Inițial n-am înțeles despre ce autobuz era vorba, probabil vreunul cu zeci de turiști, așa că ne-am grăbit la bilete (12 JOD/persoană, adică vreo 16 euro), însă imediat am fost îndrumați spre autobuzul care de legătură între centrul de vizitare și locul botezului.

Drumul cu autobuzul a durat vreo 10 minute, timp în care tipul de mai devreme ne-a furnizat ceva informații despre loc, despre diverse confesiuni ale religiei creștine și care dintre acestea și-au ridicat biserici. Primele văzute au fost bisericile armeană, coptă și luterană, alături de care se mai găsesc biserica rusă și cea greacă. În fine, autobuzul a oprit într-un punct unde nu era decât o biserică, o tentativă de terasă și o altă barcă despre care am aflat mai târziu că era magazinul de suveniruri. De aici ghidul ne-a zorit vreme de vreo 10-15 minute pe o potecă amenajară și acoperită până la locul de botez. Nu știu cum a arătat acest loc acum 2000 ani, însă în prezent sunt niște scări care coboară spre o groapă cu apă (ca să nu zic baltă) unde se găsesc ruinele unei foste construcții. Se pare că fix între cei doi stâlpi Ioan l-a botezat pe Iisus Christos, de parcă își mai aduce cineva aminte de locul exact. În fine, dacă acest lucru este acceptat și de Papa de la Roma, nu pot decât să cred (sau măcar să iau ca atare). Pe partea cealaltă, sub o structură acoperită, sunt ruinele unor biserici datând din primul mileniu. Mare lucru nu se vede, însă am reușit să vedem o părticică dintr-un mozaic.

Am pornit mai departe și în apropierea bisericii grecești (sper să nu greșesc) am descoperit accesul la râul Iordan, dar și agitație mare. Nu ne-a luat nici măcar un minut să ne dăm seama ce se întâmplă. Plini de evlavie, cei vreo 15 turiști care veneam la râul Iordan dinspre Iordania, am putut să-i vedem pe cei 100-200 turiști (probabil americani) veniți la același râu pe partea israeliană (sau palestiniană). La noi liniște și pace, la ei hărmălaie mare. Mai precis zeci de turiști se îmbăiau și botezau în Iordan, în vreme ce alții se distrau dansând în ritmurile muzicii dată la maxim și bucurându-se din plin de viață. În vreme ce noi am poposit într-o zonă în care singura amenajare era un acoperiș și niște trepte, pe partea israeliană era amenajat un întreg complex cu de toate, inclusiv cu un soldat înarmat până în dinți. Și asta la numai vreo 3-5 metri cât este distanța între cele două maluri. Probabil mai puțin de jumătate dintre turiștii de pe partea noastră (adică vreo 5 persoane) ne-am descălțat și ne-am înmuiat picioarele în Iordan, simțind mâlul de pe fund, în vreme ce pe partea opusă cel puțin 10-20 persoane erau aproape îngropate în același mâl, concurând probabil cu hipopotamii din Africa. O diferență enormă între cele 2 maluri, pe care nu am mai simțit-o decât pe granița dintre Coreea de Sud și cea de Nord (acolo senzația era însă mult mai intensă).

După vreo 10-15 minute petrecute la Iordan, a venit timpul să plecăm, ghidul făcând tot posibilul să ne zorească de acolo. Ne-a dus la autobuz, dar cum acesta nu era acolo ne-a invitat în singura baracă deschisă, care de fapt era un magazin de suveniruri. În călătoriile mele am văzut multe kitch-uri, însă cred că aici s-a atins apogeul. Absolut nimic autentic și aproape nimic care să amintească de locul în care ne aflăm. Nici măcar o vedere. Majoritatea suvenirurilor erau despre Ierusalim, de parcă noi vizitam Ierusalimul. În fine, majoritatea n-am avut ce cumpăra, iar cei care au cumpărat ceva au făcut-o doar ca să-și amintească că au fost acolo. Am ieșit înapoi în soarele dogoritor la deșertului, ne-am cumpărat câte un suc sau apă și în vreo 10 minute a venit și autobuzul. Totul a durat în jur de 1 oră.