Armenia

Armenia este o țară destul de mică (29.743 kmp), înghesuită între Turcia, Georgia, Azerbaidjan și Iran. Cu toate acestea, istoria sa este destul de veche și se întinde dincolo de granițele actuale, motiv pentru care de-a lungul timpului au existat conflicte cu unii dintre acești vecini. Aș aminti aici genocidul armean din primul război mondial, tensiunile din perioada războiului rece dintre fosta URSS și Turcia, țară NATO, tensiunile și conflictele dintre Armenia și Turcia din perioada post sovietică sau conflictul mult mai recent, din 2020 pe care îl are cu Azerbaidjanul în disputa pentru regiunea Nagorno-Karabakh, fapt pentru care nu există puncte de frontieră cu aceste țări.

Principalele atracii din Armenia se pot vizita în mai puțin de o săptămână. Eu mi-am propus să fac un circuit, plecând mai întâi spre zona nordică, ca să cobor în sudul țării, ca în cele din urmă să revin în capitală.

Ziua 1.

Prima escală a fost una forțată, în Erevan, pentru închirierea unei mașini, după ce mi-au fost anulate toate rezervările făcute on-line, și fără nicio posibilitate să închiriez ceva în aeroport, la ora 4 dimineața, când totul era închis.

Din Erevan am pornit spre prima mea destinație, care a fost în nord-vestul țării, la granița cu Turcia, unde am vizitat situl arheologic Yererouk, mai precis ruinele unei vechi biserici armenești datând din sec. IV-VI.
Mi-am continuat drumul spre cel de-al doilea obiect major al zilei, complexul de mănăstiri Haghpat – Sanahin situat în nordul țării. Pe drum am făcut o scurtă escală la Gyumri, pentru o scurtă vizită la Fortăreața Neagră (Sev Berd). Fortăreața arată destul de interesant, văzută de departe și chiar de lângă ea, însă interiorul este amenajat ca sală de spectacol, cu scena amplasată chiar în zona circulară centrală, iar locurile pentru spectatori sunt amplasate la etaj, de jur împrejurul acesteia.

După o ploaie torențială, am ajuns în cele din urmă în cel mai nordic punct al circuitului meu din Armenia, unde am vizitat mănăstirile Haghpat și Sanahin, mănăstiri incluse pe lista siturilor UNESCO încă din anul 1996.

Mi-am încheiat prima zi în Dilijan, o stațiune montană situată în Parcul Național Dilijan, după circa 375 km parcurși, dintre care destul de mulți pe drumuri pline de gropi.

Ziua 2.

Cea de-a doua zi mi-am început-o cu vizitarea mănăstirilor din Parcul Național Dilijan. Am început cu o oprire la Mănăstirea Goshavank, situată în satul Gosh și care datează din secolele XII-XIII. A doua oprire am făcut-o la Mănăstirea Haghartsin, o zonă mult mai animată, ca să nu zic chiar aglomerată. Ultima parte a vizitei în Parcul Național Diijan am făcut-o într-o zonă aproape lipsită de turiști, unde am reușit să fac și un mic circuit între Mănăstirile Jukhtak și Matosavank.

Am lăsat Dilijanul în urmă și am pornit mai departe spre Lacul Sevan. Aici m-am oprit la Mănăstirea Sevanavank, amplasată în cel mai înalt punct al unei peninsule situate în nord – vestul Lacului Sevan.

Mi-am continuat drumul spre sud, traversând Munții Vardenis, pe un drum foarte pitoresc, care ajunge până la altitudinea de 2410 m în pasul Vardenyats, cunoscut și ca pasul Selim sau Sulemayi Lernants’k’.

Înainte de a ajunge în satul Yeghegis, unde mi-am rezervat cazare pentru cea de-a doua noapte, am încercat să ajung și la cetatea Smbataberd. Pentru început am mers în satul Artabuynk, unde am încercat o negociere cu un localnic, pentru un drum cu o mașină de teren. Prețul cerut a fost cu mult peste prețul nopții de cazare așa că am ales cea de-a doua opțiune și anume urcatul pe jos din Yeghegis. Drumul de aici are vreo 3 km și ceva diferență de nivel, însă după prima parte a drumului o ploaie torențială m-a întors din drum.

Am încheiat cea de-a doua zi după vreo 230 km, pornind din două dintre cele mai vizitate zone din Armenia, Dilijan și Lacul Sevan și ajungând într-o zonă mai puțin turistică, mai ales în partea aceasta a anului.

Ziua 3.

În cea de-a treia zi am lăsat în urmă pensiunea situată poalele Sanctuarului natural Yeghegis, și am profitat de vremea bună ca să mă îndrept spre Tatev, în sudul Armeniei. Legătura între Erevan și Tatev se face pe un singur drum, care traversează munții trecând pasul Vorotan, situat la 2344 m altitudine. Bineînțeles că la peste 2000 m era zăpadă, însă spre norocul meu, drumul era curățat, așa că nu am avut niciun fel de probleme. Nici numeroasele serpentine nu ridică mari probleme, drumul fiind destul de lat și nu are foarte multe curbe în ac de păr. În schimb, după ce am trecut de pas, a urmat o zonă cu drum destul de bun și fără multe curbe, unde se poate conduce cu ceva viteză mai mare. Peisajul este unul deosebit și cred că poate fi admirat și mai bine dacă stai în dreapta șoferului. În afară de peisaj, din loc în loc vezi în zare fum și aștepți să ajungi într-un sat care a luat foc. Din fericire nu arde niciun sat, iar fumul este de la un camion din perioada interbelică, care circulă cu vreo 10 km/oră. Ultima parte a drumului, chiar înainte de a părăsi drumul principal spre Tatev, am experimentat și ceața, așa că în ultimii 20 km, tot ce am văzut au fost pe o distanță de 2-3 m în fața mașinii.

Din stația de telegondolă din satul Halidzor, am luat cea mai lungă telegondolă din lume până în satul Tatev, unde am vizitat Mănăstirea Tatev, trecând pe deasupra canionului format de râul Vorotan. După ce am revenit de la Tatev, mi-am continuat drumul spre Devil’s Bridge, un pod natural de mici dimensiuni săpat în rocă de râul Vorotan. Tot de aici, am pornit de-al lungul râului până la ruinele mănăstirii Tatev Anapat (Tatevi Mets Anapat), ruine care se pot vedea și din telegondolă.

După o ultimă escală la un punct de belvedere, mi-am continuat drumul spre cea de-a doua destinație a zilei: vechiul sat Khndzoresk. Drumul în sine a fost o mare provocare, începând cu drumul din satul Shinuhayr, chiar de lângă stația de telegondolă, continuând apoi cu un drum plin ge gropi pe care m-a băgat GPS-ul, care a trecut pe lângă micul aeroport Shinuhayr și a ajuns în Goris, ca să se finalizeze cu un drum de pămând de 4 km care m-a dus până la parcara vechiului Khndzoresk.

Vizita în satul abandonat Khndzoresk am făcut-o în mare parte pe ploaie, însă cred că a meritat din plin. Satul a fost unul dintre cele mai mari din estul Armeniei, având peste 8000 de locuitori în secolele XVIII-XIX, însă a fost abandonat în 1958.

M-am întors în satul Halidzor pentru cazare, însă de data aceasta optând din Goris pentru drumul principal. Coșmarul a fost însă în satul Halidzor, unde aproape că mi-am rupt mașina pe cele 3 ulițe ale satului. Noroc ca gazda a fost foarte amabilă, deși nu sunt convins că m-aș mai caza aici până nu se asfaltează. Bilanțul zilei a însemnat circa 220 km, cu drumuri la altitudine și drumuri proaste, dar și cu vreme capricioasă.

Ziua 4.

Circuitul meu prin Armenia a continuat în cea de-a patra zi cu drumul de întoarcere spre zona centrală a țării. Am pornit de dimineață din Halidzor, vremea fiind un pic mai bună decât în ziua precedentă, adică pe o ceață mai acceptabilă cu vizibilitate mai bună. După ce am ieșit la drumul principal, care leagă sudul de nord (Goris de Erevan), na-m apucat să merg pre mult, că a început să plouă, imediat s-a transformat în lapoviță, urmată de ninsoare și vizibilitate zero în numai câteva secunde, ceea ce mi-a creat mari probleme.

După ce am trecut hopul, mi-am continuat drumul pe aceeași șosea ca în ziua precedentă, următoarea mea destinație fiind Mănăstirea Noravank, amplasată într-un peisaj superb, în cheile formate de râul Amaghou. Escala a fost completată și cu vizitarea peșterii Areni, aflată chiar la intrarea pe drumul care duce spre Noravank, care este importantă mai ales prin vestigiile istorice găsite aici.

Mi-am continuat drumul spre Khor Virap, una dintre cele mai vizitate mănăstiri din Armenia, situată la granița cu Turcia, în apropiere de Ararat, munte cu importante conotații istorice și biblice pentru armeni.

Următoarea destinație a fost situl arheologic Dvin, un sit inclus pe lista provizorie a siturilor UNESCO din Armenia, dar care a fost total lipsit de turiști și care nu m-a impresionat prin nimic.

Am pornit mai departe spre Mănăstirea Geghard, sit UNESCO inclus în toate circuitele turistice din Armenia. După ce GPS-ul m-a băgat pe niște drumuri de pământ, de unde a trebuit să mă întorc și să fac un ocol, am ajuns la Geghard exact în momentul în care a început ploaia.

Ultima escală a zilei a fost la Templul Garni, situat pe drumul dintre Mănăstirea Geghard și capitala Erevan, un templu considerat ca fiind una dintre cele mai faimoase atracții din Armenia.

Din păcate satul Garni nu m-a convins să caut cazare aici, așa că am profitat că afară încă nu era întuneric și am pornit mai departe. Mi-am încheiat seara după ce am traversat Erevanul și am ajuns la Vagharshapat, unde am ales să-mi încerc norocul la un hotel unde n-am avut rezervare, dar unde am avut noroc și am găsit o cazare foarte bună la un preț decent.

Ziua 5.

Cea de-a cincea zi mi-am început-o cu vizitarea componentelor sitului UNESCO Echmiatsin și Zvartnots din Vagharshapat. Prima oprire a fost la Biserica Shoghakat, urmată de Biserica Saint Hripsimé, cele mai depărtate de centrul orașului. Mai departe am pornit spre Biserica Saint Gayane și Cimitirul Congregației. Ultima escală din Vagharshapat am făcut-o la Catedrala Etchmiadzin, care nu s-a putut vizita, din păcate, fiind într-un proces amplu de restaurare. Pentru vizitarea acestor obiective am optat să merg pe jos, deși este destul de mult de mers, iar pentru optimizarea vizitei este mai bine ca la primele 2 biserici să se ajungă cu mașina, fiind situate la 2-3 km distanță de centru și celelate componete.

Am plecat din Vagharshapat cu gândul de a ajunge la Lacul Kari situat la 3207 m și Munții Aragats, cu altitudine maximă de 4090 m, dar pentru vârful sudic situat la cca 3900 m. Din păcate, pe la altitudinea de 2500 drumul a început să fie umed și înghețat pe alocuri, așa că am decis că cea mai bună opțiune este să amân această tură, pentru o altă perioadă a anului.

Ultima escală a zilei a fost la Situl Arheologic Zvartnots, cea de-a doua componentă majoră a sitului UNESCO Echmiatsin și Zvartnots, după care m-am îndreptat spre Erevan.

Ziua 6.

În Erevan am stat de fapt vreo 2 zile și ceva, însă ceea ce am vizitat se poate face într-o singură zi. În primul rând am vizitat centrul orașului, pornid de la Parcul Vardanyan, amenajat cu ocazia celei de-a 2800 aniversări a orașului, ajungând în Piața Republicii și mai departe pe strada pietonală Northern Avenue. Mai departe am mers spre Muzeul Matenadaran, trecând pe lângă Opera din Armenia. În apropiere este zona Cascade, o zonă de promenadă excelentă cu o succesiune de fântâni situate pe un deal și un excelent punct de belvedere atât asupra orașului, cât și asupra munților din apropiere. Dintre muzee n-am vizitat decât Muzeul de Istorie al Erevanului, situat în Piața Myasnikyan. Orașul este interesant de văzut, cu un mixt incredibil de oraș comunist vechi și oraș modern.

Ziua 7.

Ultima mea vizită am făcut-o la Refugiul pentru animale sălbatice din Caucaz, situat la circa 65 km sud de Erevan. Centrul este administrat de Fundația pentru Conservarea Vieții Sălbatice și Bunurilor Culturale din Armenia, și are un centru de reabilitare pentru urși, un ecolodge, dar și singura zonă naturală protejată privată din întreg Caucazul.

Informații utile:

Închiriere mașină. Am încercat să fac rezervare cu o zi înainte de plecare. Am primit confirmare de 2 ori și tot de 2 ori mi s-a anulat, așa că am ajuns în Armenia fără mașină rezervată și cu un program care depindea de mașină, iar la ora 5 am totul era închis în aeroport. Am reușit să găsesc o mașină Europecar, în centrul Erevanului, pe strada Pușkin, după ce am vizitat și alte centre din zonă.

Bani. Chiar la aterizare am schimbat ceva bani în aeroport, însă am folosit apelat și la bancomate pentru a scoate bani cash. În orașe, magazine mari, unele intrări la muzee, telegondola din Tatev și hotelurile din Erevan și Vagharshapat am plătit cu cardul, în rest trebuie să te bazezi pe bani cash.

Drumuri. Drumurile principale și mai ales între localități sunt, în general bune. Unele dintre ele sunt în reparații. În zona alpină înaltă am mers pe drumuri destul de bune. Pe drumuri secundare sau în multe sate situația este însă alta. Am experimentat aici unele dintre cele mai proaste drumuri, pline de gropi, iar acolo unde nu sunt gropi sunt limitatoare de viteză din 10 în 10 m. Destul de neplăcut a fost cu drumurile din zona unor obiective turistice de top, cum ar fi Garni, Tatev sau Khndzoresk, care sunt extrem de proaste.

Parcul auto. Nu pot să vorbesc de drumuri fără să aduc în dicuție parcul auto. Acesta este extrem de vechi, mai ales în zonele rurale și mai ales camioanele. Există momente când eram la volan și vedeam în zare un fum gros, care mă ducea imediat la gândul că un sat arde. Pe măsură ce mă apropiam, îmi dădeam seama că este de fapt un camion din perioada războilui mondial, iar fumul nu era altceva decât noxele emanate de acesta. Din păcate acest scenariu l-am văzut destul de des, mai ales în partea sudică a țării.

Localitățile. În general satele sunt destul de monotone, cu case destul de asemănătoare și care cred că poată tributul epocii sovietice. În plus, toată infrastructura de gaze este la exterior, așa că tot timpul mergi pe lângă conductele de gaze, de parcă ai fi într-un șantier.

Hoteluri. Prima noapte am petrecut-o în Dilijan, unde am stat la ASINE Guest House, într-o locație nu foarte atrăgătoare și condiții nu extraordinare. În cele din urmă am luat partea bună a lucrurilor: spațiu de cazare suficient de mare, magazine în zonă și un preț bun. Ce-a de-a doua noapte am petrecut-o în satul Yeghegis, unde am stat la The River House Yeghegis, o cazare într-un fel de cort ecologic, contruit din fonduri USAID. În zona Tatev am stat la Hotel Halidzor, o pensiune amenajată în casa unui localnic din Halizor. Cazarea a fost în regulă, cina grozavă, dar n-aș mai intra vreodată pe ulițele satului Halizor. În Vagharshapat am ajuns fără rezervare și am găsit o cameră Richmind Hotel, un hotel foarte bun atât din perspectiva condițiilor, a tarifului, dar și a locației centrale. În Erevan am stat la Hotelul DoubleTree, considerat unul dintre cele mai bune hoteluri din oraș.

Biodiversitatea. Armenia este o țară destul de bogată în biodiversitate, însă excursia mea n-a fost una țintită pe natură, așa că n-am reușit să văd prea multe specii. În schimb aici este locul unde am văzut cele mai multe berze, comparativ cu orice alt loc din lume vizitat.

Oamenii. Toți cei cu care am interacționat au fost foarte amabili, chiar și cei care nu cunoșteau engleza. Limba rusă se vorbește pe scară largă și pare că sunt și mulți turiști sau expați ruși, care s-au mutat aici după începerea războilui.

Dispute regionale. În condițiile actuale, cu multe sancțiuni împotriva Rusiei, Armenia pare o țară pro-Rusia, ceea ce este de așteptat într-o oarecare măsură, ținând cont de sprijinul acordat de aceasta în războiul pe care Armenia îl are cu Azerbaidjan pentru regiunea Nagorno-Karabah. Chiar am văzut mai multe proteste în Erevan împotriva guvernului (din câte am înțeles), care ar dori să relaxeze relațiile cu Azeraidjan-ul și să semneze un acord de pace, lucru neagreat de populație. Protestele au fost pașnice, însă autoritățile au fost destul de bine mobilizate, polițiștii mobilizați pe stradă, aducându-mi aminte de milițienii din perioada comunistă, datorită uniformelor similare cu cele putate la noi în anii 70-80. Cineva mi-a spus că s-a înrolat voluntar în armată, ca să fie mreună cu fiul său care a fost mobilizat și trimis să lupte pe front, împotriva Azeraidjanului în 2020. Din fericire, ambii s-au întors teferi.

[Vizitat în 07-14.05.2022]